Deși miturile vin din negura timpurilor – fără a aparține unui povestitor anume – și stau la baza tuturor civilizațiilor, acum, în vremurile noastre, ele nu mai sunt – la o prima vedere, cel puțin – decât simple povestiri pentru copii, ceea ce nu le face, însă, mai puțin prețioase. Mai ales când vorbim de miturile Greciei Antice.
Jean-Pierre Vernant (1914-2007), un specialist în miturile grecești, lucru dovedit în numeroasele sale volume publicate de-a lungul timpului – Les Origines de la pensée grecque (1962), Mythe et pensée chez les Grecs. Etudes de psychologie historique (1965), Religiongrecque, religions antiques (1976), La Mort dans les yeux. Figures de l’autre en Grèce ancienne (1985), Mythe et religion en Grèce ancienne (1990), Entre mythe et politique (1996), Ulysse et Persée (2004) – recunoaște în L’Univers, les dieux, les hommes. Récits grecs des origines, carte apărută în Franța în 1999 și publicată în 2013 de Editura Cartier în traducerea lui Dorin Onofrei, că, într-o vreme, aproape în fiecare seară, îi povestea nepotului său câte un mit grecesc.
Îl povestea sub formă de basm, atent doar la parcursul narațiunii: „Eram bucuros să-i împărtășesc direct, ca de la om la om, un pic din acest univers grecesc, de care sunt atașat și a cărui supraviețuire în fiecare dintre noi mi se pare, în lumea de azi, mai necesară ca oricând. Îmi plăcea și faptul că această moștenire îi parvine prin viu grai, în maniera a ceea ce Platon numește mituri povestite de dădace, la fel ca lucrurile care trec de la o generație la următoarea în afara oricărui învățământ oficial, fără a tranzita prin cărți, pentru a constitui un bagaj de conduite și de cunoștințe «hors-texte»: de la regulile bunei-cuviințe, în vorbire și în acțiune, și bunele moravuri, până la tehnicile corpului: modurile de a merge, de a alerga, de a înota, de a merge pe bicicletă, de a urca în copaci, pe ziduri ori pe stânci…”
Cu toate că miturile Greciei Antice ne-au parvenit sub formă scrisă, aparținând – ele, miturile – unor texte din genuri dintre cele mai diverse – epopee, poezie, tragedie, istorie, filosofie –, tradiția mitului presupune, după cum susține și Vernant, memorie și, mai ales, rostire. Așadar, narațiunea mitică își mai păstrează, în forma scrisă, farmecul inițial?
Iată ce mărturisește Jean-Pierre Vernant despre scrierea volumului L’Univers, les dieux, les hommes. Récits grecs des origines, tradus în română cu titlul Universul, zeii, oamenii. Mituri grecești ale originilor: „N-a fost lucru ușor. De la cuvântul rostit la textul scris e o trecere foarte anevoioasă. Nu numai pentru că scrisul ignoră ceea ce dă substanță și viață povestirii orale: vocea, tonul, ritmul, gestul, dar și pentru că, în spatele acestor forme de exprimare, stau două stiluri de gândire diferite. Atunci când o intervenție orală este reprodusă pe hârtie ca atare, textul nu rezistă. Atunci când, dimpotrivă, textul este redactat de la bun început în scris, lectura lui cu voce tare nu înșală pe nimeni: el nu este făcut pentru a fi ascultat de auditori; el este exterior oralității… Nu ignoram nici obstacolele, nici pericolele. Am făcut totuși acest pas. Am încercat să povestesc ca și cum tradiția acestor mituri s-ar putea încă perpetua. Voiam ca vocea care, odinioară, de-a lungul secolelor, se adresa direct ascultătorilor greci și care a amuțit să se facă din nou auzită de cititorii de azi și ca, în anumite pagini ale acestei cărți, dacă voi fi ajuns acolo, să continue să răsune ca un ecou”.
În cele nouă părți ale cărții, Vernant a încercat să surprindă o întreagă tradiție a mitului grec, de la cum a apărut universul, lumea așa cum o cunoaștem noi, și până la istoria lui Perseu, ucigașul Meduzei. Povestirile nu sunt tocmai simple povestiri, ele constituind, pe alocuri, pretexte pentru antropologul, istoricul și filosoful Jean-Pierre Vernant să mai strecoare câte o observație legată de unele laturi ceva mai „delicate”, ca să spun așa, ale miturilor alese spre povestire. Sunt descrise personajele principale ale miturilor grecești, adică zeii, și se insistă asupra asupra unor aspecte ale acestora.
În lupta dintre Cronos și Zeus, de exemplu, „victoria va aparține taberei care va avea de partea sa nu numai forța brutală, ci și inteligența subtilă. Nu violența și excedentul de forță joacă un rol determinant în această bătălie indecisă, ci istețimea și șiretenia… Această calitate, mētis, spiritul inteligent și șmecher, permite, mai întâi de toate, a aranja dinainte evenimentele pentru ca acestea să se producă în conformitate cu cele dorite”.
Probabil că personajele cele mai cunoscute pentru viclenia lor din miturile Greciei Antice – cu excepția lui Zeus, bineînțeles – sunt Prometeu și Ulise. Dar Mētis este, de asemenea, și numele primei soții a lui Zeus, mama Athenei. Pentru că ea avea capacitatea de a se transforma în absolut orice, Zeus, viclean, îi cere să ia forma unui leu care scoate foc pe gură. Mētis se supune cererii lui Zeus. Apoi, suveranul zeilor îi cere să se transforme într-o picătură de apă. Din nou, Mētis se supune cererii acestuia. De data asta, însă, Zeus o înghite pe Mētis, cea transformată într-o picătură de apă: „…toată viclenia lumii este, de acum încolo, concentrată în persoana lui Zeus”. Despre mētis, viclenia grecilor antici, Vernant a mai scris, și aici mă refer la volumul din 1974, scris împreună cu Marcel Detienne, Les ruses de l’intelligence. La métis des Grecs – apărut și la noi cu titlul Vicleșugurile inteligenței. Metis la greci (traducere de Margareta Sfirschi, Editura Symposion, 1999).
De asemenea, puterea zeilor nu este dată doar de viclenie, ci și de hrana pe care o consumă, nectar și ambrozie, hrana nemuririi: „Căci ceea ce-i caracterizează pe zeii olimpieni este faptul că, spre deosebire de animale, pentru care nu contează ce mănâncă, spre deosebire de oameni, care se hrănesc cu pâine, vin și carne sacrificată în mod ritual, zeii nu se hrănesc, sau, mai bine zis, mănâncă o hrană a nemuririi, în relație cu vitalitatea lor interioară, care, spre deosebire de cea a oamenilor, nu seacă niciodată și nu cunoaște oboseala”.
Legat de hrana divină, Vernant mai povestește un mit, al cărui protagonist este șiretul Prometeu. Zeus îi cere lui Prometeu să contureze hotarul dintre zei și oameni. Mai exact, să stabilească diferența de statut dintre oameni și zei. Prometeu va sacrifica un taur pe care îl va tranșa în două. Vor rezulta două grămezi: una din oasele golite de carne ale taurului, dar învelită într-un strat de grăsime albă apetisantă, iar alta din toată carnea comestibilă, carne învelită însă în pielea taurului și vârâtă, cu piele cu tot, în stomacul acestuia. Pus de Prometeu să aleagă, Zeus va alege grămada învelită în grăsimea albă. Prin urmare, oamenilor le-a rămas carnea comestibilă, iar zeilor, oasele și grăsimea animalului.
La o primă vedere, prin vicleșugul său, Prometeu i-a ajutat pe oameni, dăruindu-le partea comestibilă a animalului. „Dar oare le-a dat el, într-adevăr, oamenilor partea cea mai bună?” se întreabă Vernant. Iată și răspunsul: „Desigur, oamenii primesc partea comestibilă din animalul sacrificat, dar asta pentru că muritorii au nevoie de mâncare. Condiția lor este opusă celei a zeilor, ei nu pot trăi fără a se hrăni în continuu. Oamenii nu sunt autosuficienți, ei trebuie să găsească resurse de energie în lumea înconjurătoare, căci fără ele ar pieri. Ceea ce îi definește pe oameni este faptul că ei mănâncă pâinea și carnea de la sacrificii și beau vinul. Zeii nu au nevoie să mănânce… Vitalitatea zeilor este deci de altă natură decât vitalitatea oamenilor. Aceasta este o subvitalitate, o subexistență, o subforță: o energie care pâlpâie. Ea trebuie mereu întreținută. De-abia a făcut o ființă umană un efort că se și simte obosită, epuizată, flămândă. Cu alte cuvinte, în repartiția operată de Prometeu, partea cea mai bună este, de fapt, cea care ascunde, sub aparența cea mai apetisantă, oasele descărnate. Într-adevăr, oasele albe reprezintă ceea ce are cu adevărat prețios, nepieritor animalul ori omul; oasele sunt imputrescibile, ele formează arhitectura corpului. Carnea se distruge, se descompune, iar scheletul reprezintă elementul de constanță…”
Jean-Pierre Vernant, prin abordarea sa cu iz structuralist, pe linia lui Claude Lévi-Strauss, a mitului Greciei antice, fascinează, iar cititorul deseori e tentat să uite că are de-a face cu un antropolog, Vernant fiind și un foarte talentat povestitor. Nu altfel stau lucrurile și în Universul, zeii, oamenii. Mituri grecești ale originilor, un volum serios, prin latura sa de antropologie, dar şi o carte de poveşti, în măsura în care miturile au devenit, în zilele noastre, povești.
Jean-Pierre Vernant, Universul, zeii, oamenii. Mituri grecești ale originilor, traducere de Dorin Onofrei, Editura Cartier, Chișinău, 2013, 204 p.
