Bookaholic

A fost prima oară când am mers, obişnuită cu biblioteca de la Litere şi BCU (Biblioteca Central Universitară). Şi a fost altfel, într-un fel pe care nu-l mai aşteptam.

Relatarea asta vine ca un răspuns la întrebarea simplă: ce faci când ai de consultat o carte mai veche sau una de specialitate care nu e în librării, fie ele reale sau virtuale, un curs, un tratat, o enciclopedie, ceva? Te duci la bibliotecă, fireşte! Cum BCU  e în vacanţă, acum rămân ca opţiuni Biblioteca Metropolitană şi Biblioteca Naţională, pe care am ales-o  pe motivul “las’ că cele mai mari şanse să găsesc cursul ăsta de economie aici sunt”.

Am intrat, era impozant şi răcoare, am întrebat de permise, am aşteptat, mi-a venit rândul: am dat buletinul şi o fotografie unei doamne de la un birou de lemn, care mi-a înmânat o foaie de completat pe o măsuţă alăturată, cam din aceeaşi epocă cu biroul şi cu draperia decolorată, odată mov.

Termin de completat foia, anunţ, doamna mă cheamă la ea şi… fatalitate: pe foia de completat lăsasem loc liber la locul flotant, care, fatalitate!, nu mai e acelaşi cu cel de pe viza de flotant, expirată. Doamna îşi pune mâinile în cap:

Eu ce fac acum cu dumneavoastră?” – apucase să-mi elibereze permisul şi să mă treacă cu pixul în dosarul gros de contabilitate, cu adresa flotant expirată.

De la înălţimea şi stupefacţia mea din micul birou răcoros de la parter tot ce-mi puteam aminti erau picioarele doamnei, pe care le văzusem clar de la măsuţă: unul cocoţat lejer, dar autoritar pe o mică trapă din lemn, ca pe pedala unei maşini de cusut. Erau picioarele unui femei care nu cedează uşor…

Şi atunci dau să explic: nu înţeleg, e adevărat, acea viză de flotant e expirată, acum urmează să o reînnoiesc, vă pot da noua adresă, am lăsat aici numărul meu de telefon şi adesa stabilă de acasă… Doamna, vizibil şi mai răvăşită, uitându-se prin cele patru colţuri ale biroului (m-am uitat şi eu, dar nici pânze de păianjen nu erau), deschizând neputincioasă sertarul unde pe mai multe carneţele se vedea o bucăţică de ciocolată în staniol, repetă:

Eu ce fac acum cu dumneavoastră? Trebuie să vă luaţi în serios actul de identitate! De cum aţi intrat trebuia să-mi spuneţi că aveţi o problemă, nu acum!”.

Nu conştientizasem că am sau urma să am o problemă, nu mă întrebase nimeni nimic, nu mi se prezentase nici un regulament ca să-mi dau seama dacă întrunesc sau nu condiţiile. Chiar şi asa, cu această problemă, nu înţelegeam de ce nu se poate rezolva: să tăiem cu pixul rândul care mă înregistrase, anulăm permisul şi îl refacem! Şi, ca fraiera, ridic zâmbind din umeri, ca să mă mai despovărez de posibilităţi. Urmează climaxul:

Mie ridicatul ăsta din umeri nu-mi place, aţi înteles! E o problemă serioasă, acesta este actul dumneavoastră de identitate!”.

Am încercat să o calmez, i-am sugerat să-mi trec noua adresă pe foaie, chiar dacă nu apare pe viză, urmând ca în scurt, foarte scurt timp să apară şi acolo. Am încercat din nou: nu vă faceţi griji, aveţi numărul meu de telefon, adresa stabilă de acasă, cu siguranţă mă veţi putea contacta… A fost de acord să-mi trec noua adresă, după care s-a despovărat şi dânsa de mine… natural:

Gata, ieşiţi acum, lăsaţi-mă…”

Am ieşit şi am dat să ajung la sala  de economie. Paznicul mi-a spus că economia şi filosofia sunt în concediu, dar să încerc la tehnice, poate îmi pot aduce acolo cartea. Merg la tehnice, foarte plăcut şi relaxat înăuntru, cât şi pe holuri – biblioteca asta are nişte decoruri care pot pune orice bookaholic pe gânduri -, iar aici mi se spune:

Dacă avem cartea în depozitul central, aveţi noroc, altfel, dacă e în sala de economie, totul e încuiat, nu se poate lua cartea decît dacă spargem uşa”

Explicaţie normală, de altfel. Aştept şi am noroc, cartea vine. Îmi dau totuşi seama că trebuie să consult o ediţie mai nouă a cărţii, şi atunci mi se spune să cobor din nou la parter, să caut în calculator, şi să urc la 2 să vedem ce cotă are, numai să nu fie în sala încuiată. La parter, în sala cu cataloage, doamna de la permise explica unui grup de tinere cum să caute informaţiile şi cotele în calculator. Vede cum vreau să le evit cercul şi mă întreabă: “Dumneavoastră, doamnă?”.

Recunosc că mă sperii, what now e în capul meu după faza de acum nici 30 de minute?! Îi spun că vreau să caut ceva, îmi trage un scaun lângă fete şi pleacă. Nimic mai mult! Urc la 2, vine şi a doua carte, din nou noroc!, dar mai vine cineva: a treia persoana cu laptop din încăpere, care trebuie avertizată:

Dacă băgaţi şi dumneavoatră în priză, murim toţi aici. Sala asta mare nu are decât o priză, şi suntem toţi în ea – arată spre cele două laptopuri plus calculatoarele din sală care scoteau un bâzâit sănătos, de ventilator vechi. Eu vă spun, s-a mai întâmplat!

Se conectează şi al 3-lea laptop, nimeni nu moare, nimeni nu crapă, nimeni nu cade. Termin şi eu cu cartea şi plec  şi aproape-mi zic tare cât de fain ar fi să citeşti destul de multe zile la rând în sălile astea. Dar nu acum şi cred că nu aşa.

Îmi vine să fac o fotografie candelabrelor garnisite cu neoane, scaunelor cu pluş, parcă ridicate de la masa mătuşii, rafturilor şi meselor de lemn  încrustate, şi ce patină pastel!, mochetei noi cu modele geometrice peste marmura din hol, holurilor înalte si cotlonoase, liftului nou cu reflexii inox care dă în buza balustradei decorativ sculptate. Şi plec.

Reluând cele 90 de minute din ziua asta petrecute la Biblioteca Naţională, cu un pic mai multă obiectivitate aş putea spune: nimic neobişnuit. Reacţia vine tocmai din obişnuinţa cu un altfel de standard (BCU)  şi stupoarea în faţa unui nivel pe care-l credeam trecut.

Ca să nu mai spun că motivele stării de fapt cred că nu ar încăpea în postul ăsta. Nema investiţii, nema updatare a sistemului (nici măcar prevederea unui calculator pe etajul sălii de lectură, dacă nu chiar în ea, ca să nu mai fii nevoit să cobori 2 sau 3 etaje pentru a te întoarce cu o cotă).

Din aceeaşi categorie a de ce-urilor: oamenii trebuie să meargă în concediu, problema e că nimeni nu-i înlocuieşte. Doamna de la permise făcea şi un fel de tur al Bibiotecii cu unii nou veniţi. Era singură, cu biroul ei funcţionăresc decadent şi registrul vechi de contabilitate, azi era relaxat, dar cu siguranţă a avut şi zile mai pline, cât despre leafa ei, să nu ne facem iluzii: cu siguranţă e foarte mică sau mică minus aprox. 25%.

Să nu uităm că Biblioteca Naţională se pregăteşte să se mute într-un nou sediu, unde cu siguranţă vor fi şi mai multe calculatoare, şi mai multe prize, şi mai multe săli, şi mai mult personal, şi mai multă tehnologie. Ceea ce mi-a revenit mie foarte clar în minte azi acolo a fost acest articol şi concluzia că, până una alta, “Las’ domne că merge şi aşa, chiar dacă se târâie”.