Continuarea bestsellerului internaţional Un motan pe nume Bob

În Lumea văzută de Bob, James Bowen continuă povestea aventurilor sale alături de motanul Bob pe străzile Londrei. Fie că e vânzător al revistei The Big Issue, fie că se întoarce la vechea sa îndeletnicire, aceea de cântăreţ ambulant în Covent Garden, James este însoţit pretutindeni de motanul roşcat, care nu doar îl ajută să îşi refacă viaţa, ci îl şi salvează – la propriu – din situaţii periculoase. Încetul cu încetul, omul şi motanul din staţia de metrou Angel şi din Covent Garden devin un fel de celebrităţi locale, apar în ziare, se întâlnesc cu primarul Londrei sau cu Paul McCartney, dar viaţa lor rămâne în continuare grea, apăsătoare şi plină de riscuri. Legătura strânsă dintre cei doi, toanele şi temerile fiecăruia dintre ei, primejdiile prin care trec, dar şi turnura radicală pe care o ia destinul lor după întâlnirea cu o agentă literară sunt relatate când cu duioşie, când cu un umor cuceritor, iar istoria acestei prietenii a devenit o sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi cititori din întreaga lume.

„Iată şi a doua ieşire în scenă a unuia dintre cele mai îndrăgite cupluri de artişti din nordul Londrei… Această continuare, mult aşteptată de public, reia povestea din locul unde s-a întrerupt în Un motan pe nume Bob, dezvăluindu-ne ce s-a mai întâmplat cu inedita pereche după primul său succes.” (Evening Standard)

„O poveste simplă şi emoţionantă despre o tovărăşie de durată, întemeiată pe încredere şi respect reciproc… care va deveni cu siguranţă un nou bestseller.” (Kirkus Reviews)

„Amestecul inteligent şi bine echilibrat de umor şi duioşie face din Bowen un povestitor fermecător, aşa că nu-i deloc de mirare că această pereche a atras atât de mulţi fani, şi pe Facebook, şi în viaţa reală. Bowen a reuşit să creeze o continuare extraordinară a unei poveşti uluitoare, aflată abia la început.” (Publishers Weekly)

„Lumea văzută de Bob”, de James Bowen – fragment

Traducere din limba engleză de Ana‑Maria Man
Colecţie: Biblioteca Polirom. Junior
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
248 p.

…pe măsură ce lătratul devenea din ce în ce mai puternic, mi‑am dat seama că era mult mai aproape. Undeva, nu foarte departe, am văzut un ciobănesc german foarte mare şi foarte ameninţător venind în fugă spre intrarea parcului. Câinele se afla doar la vreo sută cincizeci de metri de mine, scăpase din lesă şi era clar că e pus pe harţă. — Bob ! am strigat spre tufişurile unde ştiam că se dusese să‑şi facă nevoile. Bob, vino încoace !

Preţ de o clipă am intrat în panică. Dar, ca de obicei, Bob era pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi i‑am zărit imediat botul apărând din tufişuri. I‑am făcut semn cu mâinile, îndemnându‑l să vină la mine fără să mai zăbovească. Nu voiam să mă repereze câinele. Bob a înţeles imediat ce se întâmplă şi a ţâşnit rapid din tufişuri. Nu‑i e frică de câini, dar ştie să‑şi aleagă bătăliile. Judecând după gălăgia pe care o făcea ciobănescul german, de data asta nu era vorba de un câine cu care puteam să ne încercăm puterile.

Însă blăniţa roşcată a lui Bob nu era tocmai greu de observat în verdeaţa parcului, iar câinele şi‑a accelerat goana în direcţia noastră, lătrând şi mai ameninţător. O clipă am avut senzaţia îngrozitoare că Bob avea să‑şi întârzie retragerea periculos de mult, aşa că am apucat bicicleta şi eram gata să năvălesc cu ea în bătaia focului dacă era nevoie. Îmi dădeam seama că dacă îl interceptează ciobănescul ăla german, o să aibă necazuri.

Totuşi, ca de atâtea ori în trecut, îl subestimasem.

A făcut câteva salturi prin iarbă şi a ajuns la mine fix în clipa în care puneam genunchiul jos. Dintr‑o singură mişcare, l‑am suit pe umăr, am sărit direct pe bicicletă şi, cu Bob cocoţat în spinarea mea, am început să pedalez spre ieşirea din parc.

Ciobănescul german ne‑a urmărit frustrat câtva timp, iar la un moment dat a ajuns chiar să alerge în paralel cu noi în timp ce rulam cu viteză pe stradă. L‑am auzit pe Bob scuipându‑l, aşa cum fac pisicile. Nu‑i vedeam faţa, dar nu m‑ar fi surprins dacă ar fi avut o expresie batjocoritoare. Probabil că îi spunea : „Ce‑o să faci acum, măi durule ?“.

Când am ajuns la bulevard şi am pornit‑o înapoi spre cartierul nostru, m‑am uitat în urmă şi am văzut că inamicul nostru se pierduse în depărtare, însoţit de‑acum şi de stăpânul lui, un individ masiv, cu geacă şi blugi negri. Se chinuia să prindă câinele înapoi în lesă, dar asta era problema lui, nu a mea.

— A fost cât pe‑aci, Bob, i‑am zis. Ce noroc pe noi cu Bobmobilul ăsta ! …

Rareori aveam vizitatori în apartament. Nu cunoşteam prea multă lume în cartier şi nu mă împrietenisem nici cu vecinii din bloc. Mi‑ar fi plăcut să‑mi petrec ziua cu câte un vecin, dar puteam să număr pe degetele de la o mână dăţile când mă vizitase vreunul dintre ei ca să stăm de vorbă. Aşa că eram întotdeauna precaut când bătea cineva la uşă sau suna interfonul de la intrarea în bloc. Mă gândeam automat la ce era mai rău, aşteptându‑mă să mă confrunt cu vreun agent imobiliar sau vreun recuperator care mă urmărea pentru nişte bani pe care nu‑i aveam.

Asta a fost prima reacţie pe care am avut‑o când interfonul a sunat pe la nouă şi ceva, într‑o dimineaţă din timpul săptămânii, în timp ce Bob şi cu mine ne pregăteam să mergem la lucru.

— Cine naiba o fi ? am zis, smucind instinctiv perdelele, deşi de la etajul al cincilea nici nu se vede intrarea în bloc.
— James, sunt Titch. Pot să urc cu Princess ? a rostit în interfon o voce familiară.
— A, Titch ! Sigur, veniţi sus, că eu pun de un ceai, am zis, răsuflând uşurat.

Titch, după cum o sugerează şi numele, era un individ micuţ de statură. Avea o expresie aspră şi părul scurt, rărit.

Ca şi mine, era dependent de droguri în proces de recuperare şi vindea revista The Big Issue. În ultimele luni o dusese mai greu şi de câteva ori îşi petrecuse noaptea la mine. Avusese probleme şi la lucru, asta după ce devenise coordonator de vânzări în Islington. Fusese „descalificat“, i se luase ecusonul, iar apoi se văzuse suspendat şase luni. Aştepta încă să i se încheie perioada de suspendare şi între timp trăia de pe o zi pe alta.

Eu simţeam că atunci când îl întâlnisem pe Bob, mi se oferise o a doua şansă în viaţă, aşa că am vrut să‑i dau şi lui Titch o mână de ajutor. Îmi şi plăcea de el. Ştiam că în realitate e un om bun şi inimos.

Un alt motiv pentru care eu şi Titch ne înţelegeam bine era faptul că amândoi munceam pe stradă cu un animal drept tovarăş. În cazul lui Titch era vorba de un labrador negru Staffordshire încrucişat cu un bull‑terrier, pe nume Princess. Era o căţeluşă blândă şi adorabilă. Dăţile trecute, ori de câte ori stătuse la mine, o lăsase pe Princess în altă parte. Ştia că îl am pe Bob şi că dacă îmi aduce un câine în casă, ar putea să‑mi facă probleme. Dar, din cine ştie ce motiv, azi n‑a făcut la fel. M‑am pregătit sufleteşte pentru orice‑ar putea să se întâmple când o să mă trezesc cu ei doi în faţa uşii.

Când a auzit ciocănitul, Bob a ciulit urechile. Iar în clipa în care i‑a văzut pe Titch şi pe Princess intrând, prima lui reacţie a fost să‑şi arcuiască spinarea şi să scoată un sâsâit ameninţător. Se pare că pisicile îşi arcuiesc spinarea ca să pară mai mari atunci când e rost de vreo luptă. Tot din cauza asta li se zbârleşte şi blăniţa pe trup. Oricum, în cazul de faţă Bob n‑avea motive să‑şi bată capul. Princess era un câine foarte ascultător şi afectuos. S‑ar putea să fi fost şi un pic nervoasă. Când l‑a văzut pe Bob gata de atac, a încremenit pe loc. Era o inversare totală a rolurilor obişnuite, unde câinele, fiindcă e mai mare, intimidează pisica.

— E în regulă, Princess, am zis. N‑o să‑ţi facă nici un rău.

Apoi am condus‑o la mine în dormitor şi am închis uşa, ca să se simtă în siguranţă.

— James, frate, există vreo şansă să ai grijă de Princess o zi ? mi‑a spus Titch, trecând direct la subiect, în timp ce eu îi ofeream o cană de ceai. Trebuie să mă duc să‑mi rezolv situaţia cu asigurările sociale.

— Sigur, am zis, căci ştiam cât de mult durează treburile de genul ăsta. N‑ar trebui să fie o problemă. Nu‑i aşa, Bob ?

Bob mi‑a aruncat o privire enigmatică.

— Acum lucrăm la staţia de metrou Angel. O să fie în regulă dacă stă şi ea cu noi acolo, nu ? am întrebat.
— Da, nici o problemă, mi‑a răspuns Titch. Deci e bine dacă vin să o iau de acolo diseară, pe la şase ?
— E OK, am spus.
— Bun, păi atunci să mă grăbesc. Trebuie să prind un loc în faţă la coadă dacă vreau să nu mă apuce Crăciunul acolo, a zis Titch, vârându‑şi capul pe uşa dormitorului. Să fii cuminte, Princess, i‑a spus el căţeluşei înainte să plece.

După cum îmi demonstrase încă o dată chiar în dimineaţa aceea, Bob nu avea nici o problemă cu câinii dacă nu erau agresivi faţă de el. Şi chiar şi atunci se ţinea destul de bine, doar pusese pe fugă în câteva rânduri nişte maidanezi care păreau destul de periculoşi, mârâind şi scuipând ameninţător în direcţia lor. În primele zile petrecute împreună, când cântam prin Covent Garden, chiar îl văzusem trăgându‑i o labă peste bot unui câine exagerat de agresiv.

Bob nu‑şi apăra teritoriul doar de câini. Nici pisicile nu‑i plăceau prea mult. Uneori mă întrebam dacă îşi dă seama că şi el e tot o pisică. Părea să se uite la restul pisicilor ca la nişte fiinţe inferioare, care nu meritau să respire acelaşi aer cu el. În ultimele luni drumul nostru până la slujbă şi înapoi devenise un pic mai complicat, din cauză că se anulase o rută de autobuz care ne ducea de pe Tottenham High Road direct la staţia de metrou Angel. Aşa că trebuia să luăm mai multe autobuze, iar unul dintre ele ne silea să schimbăm la parcul Newington, care era la vreun kilometru şi jumătate de Angel. Dacă stăteam prost cu banii, mergeam pe jos până la Angel. Şi când făceam asta, Bob începea să adulmece şi să se uite cu atenţie în jur ori de câte ori treceam pe lângă o clădire unde cu siguranţă trăiau mai multe pisici.

Despre James Bowen

james bowen si motanul bobJames Bowen s-a născut în 1979, în Surrey, iar în prezent trăieşte în Londra, unde face street performing. În copilărie, după divorţul părinţilor, s-a mutat pentru mai mulţi ani în Australia. A revenit în Marea Britanie în 1997, însă curând a ajuns să trăiască pe străzi. În încercarea de a se desprinde de realitatea debusolantă, a devenit dependent de heroină. A intrat apoi, în 2007, într-un program guvernamental de ajutorare a dependenţilor de droguri. În aceeaşi perioadă, la adăpostul în care locuia, a găsit un motan pe care l-a botezat Bob, după un personaj din filmul Twin Peaks. Cei doi au rămas împreună şi, treptat, au devenit cunoscuţi de călătorii care luau autobuzul 73, apoi de întreaga Londră, prin filmuleţe postate pe YouTube. De atunci, James a renunţat la programul care îl ajuta să scape de dependenţa de heroină, dedicându-şi timpul asociaţiilor de ajutorare a oamenilor fără adăpost şi a animalelor. Aventurile lui alături de Bob, precum şi povestea recuperării sale au fost transpuse parţial într-un volum intitulat A Street Cat Named Bob (Un motan pe nume Bob, Polirom, 2014), care a devenit aproape instantaneu un bestseller internaţional.

4 comentarii
  1. AvatarAlida

    Ah, am vazut prima carte dar nu am cumparat-o. Acum ca a aparut si partea a doua trebuie sa le iau. Povesti reale ale unor oameni reali, ce poate fi mai atractiv?

    Reply
  2. Pingback: Recomandările zilei - 14 iulie 2016 - Bookuria

  3. AvatarWaLL

    Buna Alida. Recomand sa citesti (asta daca nu ai facut pana acum)si Cleo de Helen Brown. In Romania am gasit-o tradusa doar intr-un voulum de patru povestiri de la Rider Digest…Colectia de romane.
    Cu stima, WaLL.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *