Aţi citit vreodată The New Yorker? E o revistă foarte spirituală şi relaxată, chiar umoristică, dar, în acelaşi timp, informativă (afli o mulţime de lucruri despre branduri, oameni, afaceri, despre istoria unor idei bine-cunoscute, dar la care nu stai, de obicei, să te gândeşti prea mult. Iar stilul este inconfundabil – ironico-mucalit, lucid şi tăios). Dacă nu aţi citit, veţi avea ocazia să vă faceţi o idee despre stilul acestei reviste prin cartea lui Malcolm Gladwell, editorialist la The New Yorker, care a adunat în volumul  Ce a văzut câinele şi alte aventuri o serie de articole dintre cele mai relevante, pe care le-a publicat în revistă, din 1996 până acum.

Cartea e împărţită pe trei categorii: prima e dedicată geniilor „minore”, a doua – „se ţese în jurul teoriilor şi al modurilor în care ne organizăm experienţele pe care le trăim”, iar a treia „analizează intuiţiile pe care le avem în legătură cu semenii noştri”.

Una dintre cele mai interesante poveşti – şi le poţi numi poveşti, nu simple relatări sau articole de opinii, căci autorul face descrieri amănunţite, urmează firul cronologic şi face legături între diverse momente-cheie (cam ca o anchetă, numai că subiectul anchetelor urmăreşte, de obicei, felul în care o idee a ajuns să se insinueze în conştiinţa oamenilor fără ca aceştia să-şi dea seama cum au ajuns să fie legaţi de anumite lucruri, locuri sau produse) – este cea a ketchupului Heinz (sigur îl ştiţi şi voi şi poate îl şi consumaţi regulat).

Articolul se intitulează „Enigma ketchupului” – şi, într-adevăr, este o enigmă: cum a rezistat acest brand de ketchup atât de bine în topul vânzărilor, deşi, de-a lungul timpului, au apărut atâtea noi companii? Dacă eraţi curioşi care este istoria ketchupului, Malcolm Gladwell vă va purta până la începuturile lui. Şi da, aceste începuturi (ale ketchupului „modern”, dacă se poate spune astfel) au legătură chiar cu Heinz. „Ketchupul de tomate este o invenţie a secolului al XIX-lea – o întâlnire fericită între tradiţia englezească a sosurilor de fructe şi legume, şi amorul tot mai înflăcărat al americanilor pentru roşii” – spune Malcom Gladwell. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, exista o dispută în rândul celor care fabricau ketchup: unii susţineau că folosirea de benzoat nu afectează sănătatea, ceilalţi luptau pentru scoaterea acestui aditiv. Au câştigat cei din urmă care erau conduşi de… Henry J. Heinz.

La acea vreme, existau chiar specialişti în… tomate. Iată ce spune Andrew Smith, care se ocupa de editarea Enciclopediei Oxford a mîncărurilor şi băuturilor în America şi pentru care ketchupul avea semnificaţii mult mai profunde, fiind „un adevărat esperanto al universului bucătăriei”: „O parte însemnată a istoriei civilizaţiei culinare ar putea fi spusă prin prisma acestei legume. Cortez a adus tomatele din Lumea Nouă, iar acestea s-au insinuat pentru totdeauna în bucătăria internaţională. Italienii au înlocuit vânăta cu roşia. În India, a fost adăugată la sosurile curry şi chutney”.

Secretul ketchupului Heinz este că i se adresează întregului spectru senzorial:

Gustul ketchupului Heinz începea pe vârful limbii, unde se găsesc receptorii pentru dulce sau sărat, se deplasa pe margini, unde notele de acru devin mai puternice, şi ajungea în spate, în zona unde sunt percepute gustul de umami şi amar, într-un prelung crescendo”.

Vă întrebaţi poate şi… ce a văzut câinele (tilul este inspirat din povestea îmblânzitorului de câini Cesar Millan, care reuşea, ca prin minune, numai atingând animalul, să-l calmeze. Aşa că autorul s-a întrebat ce se petrece în mintea lui în acele momente şi, poate şi mai interesant, ce se petrece, de fapt, în mintea câinelui). Cesar Millan, care are şi o emisiune pe National Geographic, Cesar şi câinii, are un fel special de apropiere de câini: foloseşte abordarea psihologică, în tandem cu gesturi fizice, prin care câinele să înţeleagă, în acelaşi timp, că cel din faţa sa este stăpânul, dar nu trebuie să-l perceapă ca pe un stăpân agresiv.

Iată-l şi pe Cesar (poză de pe cerecomand.ro):

NORTH SHORE ANIMAL LEAGUE AMERICA CESAR MILLAN

Ce a văzut câinele şi alte aventuri poate fi privită şi ca o istorie în mic a vremurilor noastre, vorbind despre ideile de care suntem înconjuraţi şi cu care ne confruntăm zilnic, despre brandurile şi oamenii care devin micii eroi ai epocii noastre. Dar, mai presus de toate, să nu uităm că de multe ori supraanlizăm lucrurile, aşa că, aşa cum se sugerează, ironic, şi în prefaţă (semnată de WNS România): „Trebuie să aducem mereu aminte de principiul KKS – keep it stupid and simple. Astfel, tot ce ne rămâne de făcut este să ne gândim la ce anume a văzut câinele”.

 

Malcolm Gladwell, Ce a văzut câinele şi alte aventuri, traducere de Alina Popescu, Editura Publica, 2012

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *