Proiectul a luat naștere în urma seriei de conferințe „Vorbe despre muzică și muzicieni“, susținută de Tiberiu Soare în perioada 2014-2015. Cele nouă discuții sunt concentrate în jurul unor compozitori geniali precum Mozart, Ceaikovski sau Debussy.

„O carte muzicală care povestește cum au trăit, iubit și compus cei mai mari compozitori din istoria muzicii.“ – Sandra Ecobescu, președinte Fundația Calea Victoriei.

Cartea va cuprinde 10 ilustrații unice, imaginate de talentata ilustratoare Maria Surducan.

„Nouă povești muzicale”, de Tiberiu Soare – fragment

Transcrierea conferințelor din seria „Vorbe despre muzică și muzicieni”, organizate de Fundația Calea Victoriei și dirijorul Tiberiu Soare

Sunteți curioși, poate, dacă e adevărat că Beethoven a surzit. Da, e adevărat. Destul de repede s-au arătat simptomele unei boli progresive care îi afecta auzul. Începea să audă tot felul de zgomote în urechea internă, ce îl împiedicau să aibă contact cu cei din jurul său. Asta l-a făcut să se izoleze treptat, din punct de vedere social. Se închidea în tăcerea lui și în propriul său univers. Primele simptome au apărut chiar din 1798, foarte devreme, la 28 de ani. Pe vremea lui, se pare că boala aceasta nu era tratabilă. Până la sfârșitul vieții, Beethoven a surzit complet. De la 1819, contactul lui Beethoven cu lumea exterioară, din punct de vedere auditiv, era zero. Cum a fost posibil să rămână unul dintre cei mai mari muzicieni, când îi lipsea tocmai simțul esențial pentru a practica această artă? Auzul extern nu este obligatoriu pentru a putea scrie muzică. Beethoven avea un auz intern extraordinar de bine dezvoltat. În momentul în care îi venea o idee muzicală, era capabil să își construiască în propria minte un întreg univers sonor, pe care apoi îl transcria. De fapt, Beethoven nu și-a auzit niciodată multe dintre capodoperele sale începând de pe la jumătatea perioadei sale de creație. Era tragic. Ne amintim și de Bach, care a orbit spre sfârșitul vieții și care a trebuit să îi dicteze ginerelui său ultimele compoziții, printre care și Arta fugii, rămasă neterminată. Beethoven se servea de carnete de conversații, pe care scria: „Eu sunt Ludwig van Beethoven. Sunt compozitor și am probleme cu auzul. Te rog să scrii, dacă ai să îmi spui ceva.”

Ca să compensăm latura aceasta sumbră a poveștii, să amintim un pic despre bucata aceea celebră, Für Elise. Für Elise e o greșeală de tipar. Beethoven era îndrăgostit de Therese Brunswick în perioada în care a scris această piesă. Într-o seară, când a fost invitat la o petrecere la familia Brunswick, s-a hotărât să își ia inima în dinți și să o ceară de soție pe Therese. Atunci a scris piesa aceasta muzicală, pe care voia să i-o cânte ca dedicație, cadou de cerere în căsătorie. Beethoven era foarte emoționat și încercase să își facă un pic de curaj. Servise însă o doză prea mare de „curaj”. Astfel, când a sosit clipa decisivă, deja nu mai era în dispoziția de a continua cu cererea în căsătorie. Nu a mai fost vorba să cânte lucrarea respectivă și a scris la repezeală Für Therese pe foaia de titlu, după care a plecat. Foaia respectivă a rămas la Therese Brunswick. Ani mai târziu, după moartea acesteia, foaia a fost găsită. Prin analiză grafologică, s-a stabilit că acela era scrisul lui Beethoven, dar titlul era ilizibil. Și atunci, numele care putea fi, cel mai probabil, descifrat și intuit era Elise. Și atunci a rămas numele piesei drept Für Elise, chiar dacă Beethoven nu a cunoscut în viața lui nicio Elise.

Să mergem mai departe. Aș dori să ne oprim un pic atenția asupra Simfoniei a 5-a, una dintre cele mai populare compoziții ale lui Beethoven. În imaginarul popular, dacă spui „muzică simfonică”, lumea se gândește automat la începutul Simfoniei a 5-a de Beethoven. Trebuie să vă spun un lucru despre Beethoven. Este considerat unul dintre compozitorii luați drept model pentru tipul de scriitură intensivă, unul dintre maeștrii reciclării tematice. Adică el pornea de la un element foarte mic numit motiv muzical, de câteva note, și dezvolta apoi această idee până la ultimele consecințe. Beethoven era în stare să se folosească de acest grăunte și să scoată din el două teme distincte, ba chiar și o simfonie întreagă! Lucrul acesta e de o virtuozitate extraordinară din punct de vedere componistic, e o provocare. Când ești un compozitor talentat, cel mai ușor este să aduci temă după temă. Beethoven a făcut însă un exercițiu de esențializare cu această Simfonie a 5-a. Nu degeaba a rămas în topul preferințelor muzicale ale melomanilor din toată lumea, oamenii simt această unitate. Simfonia are o durată destul de lungă, peste 30 de minute și e împărțită în patru părți. E adevărat că din partea a treia în partea a patra se trece fluid fără pauză. Trecerea e percepută doar ca o schimbare de stare muzicală. Dacă nu ne-am uita la partitură, nu am ști de fapt că se produce trecerea la o nouă parte. Ceea ce cred eu că simt oamenii când ascultă această simfonie în întregul ei este unitatea existentă dincolo de diversitatea aparentă a acestor părți ale simfoniei. Avem teme care pot suna foarte diferit, dar toate sunt cumva o combinație între variantele acelui motiv inițial, pe care îl expune cu o bruschețe extraordinară în primele măsuri, ca un fel de cortină violentă trasă sub ochii ascultătorilor. Evident că se remarcă o violență a limbajului, dar, după cum bine știe orice artist care a urcat vreodată pe scenă, a folosi numai violența nu e o soluție. Poți atrage atenția prin violența limbajului, dar după aceea, dacă nu ai și altceva de spus, ți-ai pierdut pariul. În esență, e vorba despre unitatea de sens, se simte o voință care leagă structuri muzicale ce pot să țină o jumătate de oră.

Ilustrație de Maria Surducan

Ilustrație de Maria Surducan

Există un mare contemporan al lui Beethoven, cu care acesta s-a și întâlnit, și anume Goethe. Nu era un secret că, spre sfârșitul vieții, Beethoven a avut două mari ambiții, pe care nu a apucat să și le împlinească: una dintre ele era să termine un oratoriu pe care îl proiectase, Saul și David, a doua era să scrie o muzică pentru Faust. Goethe era unul dintre oamenii pe care Beethoven îi admira cel mai mult. Goethe, la rândul său, avea cuvinte de laudă despre marele compozitor. Întâlnirea celor doi a fost mijlocită de niște prieteni comuni, în vara lui 1812. Exista o stațiune, Teplitz, pe teritoriul actualei Republici Cehe. Întâlnirea a rămas menționată în jurnalul lui Goethe. La fel ca și în relația cu Haydn, între cei doi lucrurile au mers foarte bine la început. Cei doi au fost foarte fericiți, Beethoven i-a și cântat lui Goethe câteva fragmente la pian. Aveau să schimbe o grămadă de păreri, împărtășeau aceleași idealuri estetice și morale. Totul până când a avut loc un incident aparte. Pe aleile parcului din Teplitz, cei doi ies să se plimbe braț la braț. În 1812, parcul respectiv se pare că era un loc interesant de promenadă. În același timp, a ieșit la plimbare și familia imperială. Se apropie alaiul imperial de ei și Beethoven îl simte pe Goethe cum încearcă să se tragă într-o parte și îi spune: „Nici vorbă. Trecem drept printre ei. Să nu-mi dai drumul la braț.” Și merg ce merg și se apropie. Goethe nu mai rezistă presiunii psihologice, se retrage într-o parte și își scoate pălăria. Iar Beethoven trece drept prin mijlocul celor care formau alaiul imperial fiind, în mod straniu, salutat foarte prietenos de către cei care alcătuiau suita, pentru că toată lumea îl cunoștea. Beethoven nu și-a scos pălăria de pe cap, a rămas înșurubată acolo și a trecut mai departe. După consumarea evenimentului respectiv, Goethe îl ajunge din urmă pe un Beethoven absolut furios, care stătea proțăpit cu mâinile încrucișate la piept și care îi spune lui Goethe că l-a așteptat numai pentru că îi este prieten și că îl admiră; dar în niciun caz nu ar fi trebuit să se dea la o parte, pentru că ei nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalți. Asta spune multe nu numai despre relația celor doi, ci mai ales despre Beethoven. Chiar cu riscul de a aduce un afront, el trebuia să afirme prin comportament și gesturi ceea ce el credea că este adevărat. Vedem un gen aparte de radicalism și un tip de abordare a relației cu semenii care, în niciun caz, nu l-a ajutat să devină foarte popular. Era foarte admirat, dar avea foarte puțini prieteni.

Un lucru și mai straniu s-a întâmplat când a murit, în 1827. Se pare că, în 26 martie 1827, avusese loc în Viena o furtună cu zăpadă și fulgere, un fenomen meteorologic extrem de rar. Mie mi-a rămas întipărită în minte o imagine lăsată de unii dintre martorii morții lui Beethoven: când a auzit tunetul, Beethoven muribund și pe jumătate inconștient, cu fața strâmbată de un rictus datorat durerilor, suferea de o colică și de o afecțiune mai veche a ficatului, a ridicat pumnul către cer. Era un dialog de la egal la egal acolo. Acesta e Beethoven! Iar fac comparația cu Mozart, fiindcă sunt doi compozitori pe care îi iubesc foarte mult. Mozart ne-a oferit o fereastră către paradis. Ne e îngăduit și nouă să aruncăm o privire dincolo, fără să deranjăm. Beethoven deschide fereastra și strigă, astfel încât cei de acolo să se uite încoace.

Dar să știți că nu toate partiturile lui sunt așa tumultuoase. Spre exemplu, Simfonia a 6-a, zisă și Pastorala, reflectă felul în care Beethoven simțea natura. El a fost un tip burghez mai toată viața, în sensul că a trăit la oraș, ținea de burg. A fost totuși o descriere a naturii și a adus, prin această simfonie, un alt element de noutate. Fiecare simfonie de Beethoven aduce un lucru nou. Chiar dacă scria doar una dintre aceste simfonii, tot lăsa o urmă de neșters în istoria muzicii. Simfonia a 6-a e foarte interesantă pentru că dă naștere la ceea ce mai târziu s-a numit programatism muzical. Asta însemna revenirea la un tip de retorică, folosită mai ales în muzica renascentistă, dar cu alte mijloace de expresie și tehnice, în care un compozitor crede că poate stabili o relație directă între două lucruri diferite, spre exemplu, descrierea naturii prin muzică. Tot programatism este și descrierea unei acțiuni prin intermediul muzicii. Asta înseamnă că un compozitor își propune să prezinte o poveste, însoțită eventual și de text sau măcar de titluri sugestive ale lucrărilor, prin care să arate felul în care el percepe un anumit lucru sau o anumită acțiune. Muzica programatică a făcut o carieră foarte frumoasă mai ales în secolul al XIX-lea. Merită amintit Berlioz, cu a sa Simfonie fantastică, ce venea însoțită de un program, pe care ascultătorii erau rugați să îl citească în timp ce ascultau muzica, pentru a putea urmări acțiunea descrisă. La fel, este cazul lui Liszt, cu ale sale Preludii și Poeme simfonice. În general, poemele simfonice
sunt muzică programatică.

Simfonia a 6-a este o simfonie atipică, în cinci părți, și nu în patru, ca celelalte opt. În fiecare parte a simfoniei, Beethoven descrie câte un lucru sau un eveniment din natură. Prima parte reprezintă bucuriile eroului trezite de venirea sa la țară. Partea a doua conține scene pe malul râului și, spre finalul acestei părți, instrumentele de suflat imită într-o manieră onomatopeică sunetele păsărilor din pădure: privighetoarea, prepelița și cucul. Partea a treia este un dans, o horă sătească. De la redarea unor peisaje se trece la redarea unei acțiuni. În partea a patra, această horă veselă a țăranilor este stricată de o furtună. După ce se liniștește furtuna, se intră în ultima parte, ce reprezintă un imn de mulțumire și slavă pentru terminarea furtunii.

Susține apariția cărții „Nouă povești muzicale”, de Tiberiu Soare

Un proiect marca Fundația Calea Victoriei

Fundația Calea Victoriei lansează o campanie de crowdfounding pentru publicarea cărții „Nouă povești muzicale”, de dirijorul Tiberiu Soare.

Dacă te bucură universul fermecător al muzicii clasice și îți dorești ca simfoniile celebre să fie accesibile unui public cât mai larg, te așteptăm pe platforma de crowdfounding wearehere.ro.

Ne poți ajuta prin donații și promovând pe pagina ta de Facebook această campanie de crowdfunding care va face posibilă publicarea unei cărți unice în peisajul cultural românesc.

Campania se desfășoară până la data de 27 aprilie 2016. În semn de mulțumire pentru donația ta, te vom recompensa ulterior cu volumul „Nouă povești muzicale”, invitații la concertul „I love Mozart” sau cu o întâlnire specială cu Tiberiu Soare.

Fundația Calea Victoriei va dona un număr mare de exemplare din acest volum școlilor și universităților de muzică din București și din țară.

Un comentariu
  1. AvatarAlida

    Exceptional fragment! Am sa citez si eu: ,,Era un dialog de la egal la egal acolo.”. Cei care pun pasiune in ceea ce fac isi poarta cu mandrie pasiunea si creatiile.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *