Întotdeauna l-am resimţit pe Eric-Emmanuel Schmitt ca fiind un scriitor ce excelează în proza scurtă, chiar şi citindu-i romanele, le vedeam tot ca pe nişte nuvele mai dezvoltate. Acum, în Visătoarea din Ostende (Editura Humanitas fiction 2013), acest volum de povestiri scurte, în număr de cinci, poate chiar cel mai bun volum al lui Schmitt, am văzut o coerenţă de roman: deşi nu au nicio legătură între ele, personajele din cele cinci povestiri par a viețui în același spațiu, fac parte dintr-un fel de hiperrealitate în care lumea capătă sens prin forţa imaginaţiei. Iubirile, locurile, gesturile sunt filtrate de o sensibilitate ce are de-a face cu o trăire literară, artistică (până şi sosirea într-un nou oraş este asociată cu un nou cuvânt). De o bogăţie interioară vibrantă, care nu are nimic de-a face cu exteriorul, personajele lui Schmitt sunt, de cele mai multe ori, captive într-o existență ternă, stârnind milă. Ele se salvează sau se pierd prin imaginație, care se dovedește a avea o forță mult mai mare decât simpla rătăcire printre amintiri. Citeşte tot articolul