Bookaholic

Romancieră și jurnalistă suedeză, Lena Andersson a devenit cunoscută publicului din România după publicarea romanului Pasiune pură, o radiografie lucidă și detaliată a iubirii. Romanul a primit în 2013 două premii foarte importante, Augustpriset, cel mai important premiu suedez, urmat de Svenska Dagbladets litteraturpris. În 2014 a scris o continuare ce are în centru același personaj feminin, intitulat Răspundere limitată.

„Poetă, eseistă, în vârstă de 31 de ani”, aflată de mult timp „într-o relație armonioasă, calmă, cu un bărbat care îi satisfăcea nevoile fizice și mentale, dar o și lăsa în pace”, Ester Nilsson, protagonista romanului, se îndrăgostește, în mod neașteptat și pentru ea, de un artist plastic celebru, Hugo Rask, după ce scrie un articol dedicat operei sale. Scriitoarea urmărește minuțios toate etapele îndrăgostirii și, împreună cu personajul său, întoarce pe toate fețele cuvinte, acțiuni, gânduri, tot ce face și (mai ales) ce nu face bărbatul iubit. Deși îi dă speranțe, Hugo alege, în cele din urmă, să nu i le îndeplinească și de aici se naște o discuție interesantă despre responsabilitatea în iubire, despre cum este trăită și tratată iubirea în epoca contemporană sau despre cine are puterea într-o relație.

Romanul nu vorbește, însă, doar despre iubire, obsesie sau gelozie, ci atinge și subiecte mai profunde, cum ar fi natura limbajului, defazarea care există între realitate și felul în care noi, oamenii, o transpunem în limbaj, probleme ale lumii contemporane (terorism, activism, imperialismul lumii occidentale) sau probleme filozofice, mai vechi sau moderne. Este o carte profundă și complexă, foarte bine scrisă, dar, în același timp, extrem de interesantă și ușor de citit.

Mie mi-a plăcut foarte mult romanul, atât ca scriitură, cât și prin subiectele abordate, și tocmai de asta am avut mari emoții când am formulat întrebările pentru interviu. Mă bucur că am trecut peste emoții și rețineri și vreau să le mulțumesc în mod deosebit Ioanei Iancu de la Humanitas Fiction pentru intermediere și încurajare și prietenei mele Ema Cojocaru pentru asistența la traducere.

For the English version, please click here.

Cartea dumneavoastră a fost foarte bine primită de către critica literară, dar cum a fost primită de cititori? Aveți în minte un „cititor ideal” al romanelor dvs.?

Reacțiile cititorilor au fost variate și diverse, dar în principal pozitive și stimulante pentru mine. Identificarea cu personajul Ester Nilssson a fost puternică pentru unii și, de asemenea, i-a deranjat pe alții; aceștia din urmă păreau stânjeniți când își dădeau seama că felul în care ea reacționează și gândește este același cu felul în care ei au reacționat, simțit, gândit sau purtat.

Cititorul pe care îl am în minte pentru romanele mele sunt chiar eu însămi, adică cineva care este ca mine și are aceleași gusturi, interese și stil de viață. Nu cred în originalitatea ființelor umane, ci în similaritățile lor primare. Oamenii nu sunt toți la fel, departe de asta, dar există un nucleu comun în interiorul nostru pe care-l împărtășim, așa că dacă scriu pentru un cititor care aș putea fi chiar eu, scriu pentru mulți alții. Ce nu fac niciodată e să speculez ce i-ar plăcea unui potențial cititor.

Ce a înseamnat pentru dumneavoastră, personal și profesional, să primiți premiul Augustpriset? Astfel de premii au vreun efect asupra succesului unei cărți în Suedia?

Acest premiu anume, Premiul August (numit după scriitorul din sec. XIX, August Strindberg) are un impact considerabil asupra vânzărilor și, de asemenea, a crescut interesul pentru cumpărarea drepturilor de publicare în străinătate. Am vândut ceva mai multe cărți datorită acestui premiu. În afară de asta, nu cred că premiul contează foarte mult.

Lucididatea cu care sunt analizate trăirile lui Esther ar putea fi interpretate ca o scriitură rece, masculină. Ce părere aveți despre astfel de delimitări tradiționale ale scrisului și ce înseamnă să fii scriitoare în Suedia?

Mi-am făcut un scop personal din a suprima genul acesta de presupoziții legate de diferențele înnăscute, inevitabile și colective dintre sexe. În mod sigur, diferența între sexe cu care suntem învățați să ne conformăm de la o vârstă fragedă ne afectează și are impact asupra propriei percepții, asupra așteptărilor pe care le avem de la noi și asupra altor așteptări pe care ceilalți le au de la noi. Nu cred că există un mod feminin de a scrie sau a analiza lucrurile și unul masculin care este complet diferit. Luciditatea nu este o prerogativă masculină, este o chestiune de practică și de temperament. Oricum, s-ar putea afirma că există un mod feminin și unul masculin de analiză și scriitură, dar asta ține mai mult de rolurile prestabilite atribuite genurilor decât de sexe. Adică bărbații pot scrie într-un stil feminin, iar femeile într-unul masculin, dacă alegem să vorbim în astfel de termeni pe care eu îi consider mai degrabă falși și nepotriviți. Niciodată nu mă gândesc la mine ca o femeie scriitor desigur, ci ca scriitor. Ester Nilsson putea la fel de bine să fie un personaj masculin și ar fi avut exact aceleași probleme cu dragostea.

Considerați că independența tot mai accentuată a oamenilor moderni devine un impediment tot mai mare în construirea unei vieți de cuplu?

Nu. Dacă oamenii vor independență, atunci asta e ceea ce ar trebui să caute și să aibă. Cel mai important lucru e să fie de acord cu cei cu care aleg să aibă relații în privința gradului de independență pe care și-l doresc. E o chestiune de înțelegere și comunicare. Oamenii trebuie să hotărască dacă independența își merită prețul și viceversa. Lucrul principal este înțelegerea. Iar cartea mea vorbește tocmai despre asta. Ester Nilsson știe foarte clar ce vrea și este destul de deschisă în privința asta, în timp ce Hugo Rask este destul de vag și nu vrea să-și exprime nici dorințele, nici lipsa lor, Este o coliziune a valorilor între ei doi. Nimeni nu poate fi forțat să fie împreună cu cineva, iar Esther știe asta, dar faptele și cuvintele au consecințe. Nimeni nu se poate implica într-o relație așa cum o face Hugo Rask, pentru a pretinde apoi că nu există consecințe. Să fii de acord să ai o relație cu cineva este ca și cum ai semna un contract cu acea persoană, mai puțin în cazul în care anunți dinainte că nu vrei asta, iar Hugo, din punctul de vedere al lui Esther și al meu, este vinovat de a fi încălcat acest contract, chiar dacă este vorba doar de unul imaginar și nu este scris pe hârtie. Înțelegerea poate avea orice fel de condiții, dar să pretinzi că nu există niciun fel de obligație este greșit și toată lumea o știe.

Analiza detaliată a sentimentelor lui Esther mi-a adus aminte de filmele lui Bergman despre psihologia feminină (The Silence, Persona, Cries and Whispers etc.). A existat o astfel de comparație între opera dvs. și cea a regizorului suedez sau e adevărat că Bergman este mai celebru și mai apreciat mai degrabă în afara Suediei?

Aș îndrăzni să spun că nimeni nu s-a gândit la Ingmar Bergman după lectura primului meu roman despre Esther. Bergman este extraordinar de important în Suedia, dar și mai mult în străinătate. Îmi place în mod deosebit Persona, dar îi admir mai ales scrierile. Scenariile sale sunt ca niște romane, iar unele dintre ele chiar au fost publicate astfel [majoritatea filmelor lui Bergman au fost realizate după scenarii proprii – n.m]. Le-am citit cu mare interes și am învățat multe lucruri din ele atât despre scris, cât și despre oameni. Nu sunt convinsă că Esther ar putea fi un bun exemplu de „psihologie feminină”. O femeie nu ar trebui să urmărească un bărbat în felul în care o face ea, mai ales în cazul în care nu are succes, ci se presupune că mai degrabă ar trebui să stea liniștită și să aștepte să fie curtată.

Dincolo de analiza minuțioasă a iubirii, romanul tratează foarte profund și relația între realitate și limbaj, dând uneori impresia că aceasta este, de fapt, miza sa cea mai mare. Puteți vorbi puțin despre interesul dvs pentru psiholingvistică și misterele gândirii umane?

Este adevărat că acesta este principalul subiect al cărții sau, cel puțin, unul dintre ele. Am scris foarte mult despre relația dintre limbaj și realitate în articolele mele pentru ziar și în alte publicații și, de asemenea, în cel de-al doilea roman despre Esther (publicat în Suedia în toamna lui 2014). Este o problemă filozofică foarte complicată cu care filozofii înșiși s-au confruntat timp de mii de ani. Are legătură cu întrebarea esențială despre ceea ce înseamnă conștiința umană, cu ceea ce suntem capabili să cunoaștem despre realitate și așa mai departe. Presupunerea mea este că, de fapt, conștiința umană este capabilă să perceapă realitatea corect mai ales în chestiunile care au de-a face cu supraviețuirea. Nu am fi rezistat ca specie dacă nu am fi perceput lumea așa cum se prezintă. Dar acesta este doar nivelul de bază.

În mod evident, sunt multe lucruri pe care nu suntem apți să le interpretăm corect în mod natural, cum ar fi spațiul cosmic sau universul. Structura limbajului pare să fie ceva cu care ne naștem. Dar limbajul ne prezintă un model al lumii, nu este lumea însăși. Limbajul nu este ceva pe care să te poți baza, nu este exact, este la fel ca evoluția însăși, ceea ce funcționează este îndeajuns. De aici și natura aproximativă a limbajului. Cuvintele și propozițiile sunt construcții necesare, interpretări ale realității, nu oglinzi ale ei. Fără această distanță între realitate și limbaj, fără această nesiguranță dintre cele două, nu ar putea exista nici umorul, nici absurdul, nici minciunile, nici diferitele perspective asupra lucrurilor, nici un fel de evoluție sau interpretări ale lumii – pe scurt, nici un fel de literatură. Provocarea analitică și psiholingvistică devine, așadar, cea de a înțelege care este efectul acestei distanțe dintre realitate și limbaj asupra felului în care gândim realitatea, și, mai ales, asupra deziluziilor noastre și a interpretărilor greșite legate de ea.

Fiind atât de preocupată de comunicare și limbaj ce părere aveți despre digitalizarea tot mai accentuată a lumii? Considerați că suntem în pragul unei noi schimbări fundamentale pentru omenire (cum au fost dobândirea vorbirii sau inventarea scrisului)?

În mod spontan aș spune nu, pentru că mi se pare că, cu cât lumea se schimbă mai mult, cu atât rămâne la fel. Suntem, în cele din urmă, ființe biologice, alcătuite din materie biologică. Digitalizarea este doar o nouă unealtă menită efectueze aceleași funcții și să urmărească și să îndeplinească aceleași vise. Cunoașterea noastră nu se schimbă, structura creierului nostru rămâne aceeași. Dar, ce știu eu?, cognitiv sunt incapabilă să-mi imaginez viitorul. Când reflectez la asemenea chestiuni mă gândesc la Platon și Aristotel. Înțelegem problemele cu care s-au confruntat și sugestiile lor pentru a le rezolva și a ne gândi la ele. Lucrurile ar putea continua așa pentru încă 2500 de ani sau nu. Oamenii se adaptează constant noilor medii înconjutătoare, dar nu se pot sustrage legilor naturii, asta e tot ceea ce știu.

Personajele romanului Pasiune pură discută despre politică, economie, filozofie, terorism, revoluții și alte chestiuni contemporane de mare importanță. Care credeți că mai este rolul scriitorului în lumea contemporană? Credeți că este posibil ca, prin opera sa, scriitorul să poată influența în vreun fel lumea în care trăim?

Scriitorul nu are un rol anume, el sau ea trebuie să decidă pentru sine ce vrea să scrie și, în general, fiecare scrie despre ceea ce este capabil să scrie. Știu în mod sigur că scriitorii de toate felurile își influențează cititorii și felul în care gândesc, dar și simțul limbajului, întrucât și eu am fost, la rândul meu, influențată de texte de când am început să citesc.

Cum se împacă munca de jurnalist cu cea de scriitor? Experiența de a scrie pentru un cotidian v-a ajutat să vă formați un anumit stil literar sau le considerați două lucruri diferite?

Am scris pentru ziar în calitate de critic și analist contemporan, dar nu am fost niciodată un jurnalist cu o metodă sau perspectivă jurnalistică. După mine, asta e ceva complet diferit față de a fi scriitor. Reflecțiile mele nu sunt jurnalistice, ci, mai degrabă, eseistice. În articolele mele am fost obligată să formulez în cuvinte gândurile și opiniile mele, dar și să le examinez cu atenție, ceea ce a avut în mare parte un impact pozitiv asupra operei mele ficționale și, în special, asupra gândirii mele care a fost modelată datorită articolelor pe care le-am scris. Din iunie 2015, însă, am decis că nu voi mai scrie pentru ziar. A devenit tot mai dificil să combin această activitate cu alte feluri de a scrie. De acum înainte mă voi concentra doar pe cărțile mele.

Ne puteți spune câteva cuvinte despre viața literară din Suedia? A fi scriitor este considerat o meserie sau un hobby? Ce fel de cărți se citesc? Scriitorii suedezi se implică activ în promovarea cărților și în contactul cu cititorii?

Este o întrebare la care mi-e imposibil să răspund. Scena e foarte diversă și la fel sunt și cititorii și scriitorii.

Una dintre cele 10 reguli ale scrisului ale lui Margaret Atwood este „Fă exerciții pentru spate. Durerea te distrage”. Esther din roman este foarte pasionată de alergat, iar dvs ați făcut schi fond. Mai practicați vreun sport în prezent? Și, dacă da, vă ajută în activitatea dvs. literară?

Este adevărat că durerea de spate te distrage. Eu am serioase dureri de spate, în ciuda tuturor exercițiilor sau, poate, tocmai din cauza lor. Încerc să fiu într-o formă fizică cât mai bună.

Există cărți sau scriitori care v-au influențat scrisul sau pe care le considerați fundamentale?

Sunt atât de mulți, încât nici nu aș putea începe să-i menționez de teamă să nu uit pe cineva.

© foto Lena Andersson: Ulla Montan.