Bookaholic

O dată pe lună, la Muzeul Național al Literaturii Române, un scriitor contemporan devine muzeograf pentru o zi. Zilele trecute rolul i-a revenit lui Radu Vancu. Coincidență sau nu, s-a întâmplat chiar în pragul Nopții Muzeelor. Coincidență sau nu, a fost chiar în timpul Festivalului Internațional de Poezie București.

Pentru unii (studenți la Sibiu), el este profesorul de literatură de la Universitatea Lucian Blaga. Pentru alții, printre care mă număr, e autorul poeziei cu o aură specială din Cantosuri domestice. S-a întâmplat ca prima mea întâlnire cu acesta să stea sub semnul intersecției dintre aceste ipostaze: Vancu a predat o lecție de literatură, dar nu ca un profesor, ci ca un poet.

Descins în sediul MNLR ca Manoil (din Levantul) în acea încăpere-panteon a poeziei românești, el a părut că dă scriitorilor despre care vorbea patina propriei lui sensibilități poetice. N-am avut parte, așadar, de un ghidaj impersonal printre exponate osificate, ci de un periplu prin uriașul „mehanism fantastic” al literaturii.

Mi-ar fi imposibil să încerc aici un rezumat al atmosferei de sâmbătă seara. Iar asta pentru că, în afară de ce a spus propriu-zis Radu Vancu (și a spus lucruri memorabile), esențială a fost o anume carismă, un anume son inenarabil, pe care l-a modulat cu autoritate, competență și  blândețe. În loc de filmul serii, deci, câteva tablouri.

Tabloul I

În prima sală a muzeului sunt suspendate portretele lui Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu. E locul creatorilor de limbaje. Ceea ce Radu Vancu simte în plus e un vibratto aparte al acestor portrete care, dat fiind amplasamentul încăperii, par să se privească unul pe celălalt. Ca în acea povestioară a lui Nichita Stănescu, cel care „a preluat” din ochii lui Arghezi privirea lui Eminescu:

„Aici cred că putem observa, intrând în sala sinoptică, felul în care se transmite poezia ca un fel de ștafetă de la o vârstă poetică la alta. Asta a spus, foarte frumos, Ezra Pound. A spus că frumusețea e o flacără care s-a născut la vechii greci, a trecut apoi la latini, de la ei a trecut, prin Dante, în Italia, prin Provența, în sudul Franței, la trubaduri, de la trubaduri la romantici, de la romantici la moderni”.

Tabloul al II-lea

Găsind într-o vitrină Amintiri-le, semnate de Mircea Ivănescu, Leonid Dimov și Florin Pucă, Radu Vancu devine, pentru câteva momente, „povestaș”.  Știe de la cel dintâi (de care îl leagă o frumoasă ucenicie afectivă) cum s-a născut volumul, în binecunoscuta cârciumă Singapore din Piața Rosetti. Am auzit și am citit multe despre această carte colectivă din 1973. Niciodată însă n-am dat peste o „definiție” atât de plastică și de proprie ca aceea pe care a formulat-o Radu Vancu. Pornind de la unul dintre desenele lui Pucă, reprezentând un cap spânzurat de soare, Vancu contrage ambele formule. Pe cea a lui Ivănescu din împrejurarea biografică a fratelui sinucis – Emil; pe cea a lui Dimov, din plăcerea de a lega întreaga realitate de chipul luminos și spectaculos al astrului.

Tabloul al III-lea

În oglindă cu prima sală, cea a poeților, este, la primul etaj, cea a criticilor. Maiorescu, Lovinescu și Călinescu ocupă simbolic și semnificativ laturile încăperii, ceea ce-i prilejuiește lui Radu Vancu un nou păienjeniș de filiații (de astă dată pornind de la sintagma lui Harold Bloom, „anxietatea influenței”). Lovinescu ar prelua de la Maiorescu obsesia adevărului. La amândoi critica literară devine „oficiu la care se prezintă un necunoscut pentru a fi uns poet” (să ne amintim cum criticul de la Sburătorul și-a păstrat mereu ușile casei deschise, în așteptarea unui nou Eminescu).

Neașteptat, în viziunea lui Vancu, e felul în care Călinescu preia această ștafetă, folosind o retorică a resentimentului (are plăcerea demonic-briliantă de a nega verdictele lovinesciene). Astfel că adevărata continuare a metodei urmează o linie genealogică. Mai mult decât la alți critici, sensul adevărului se face simțit în comentariile Monicăi Lovinescu, care au conferit, pe cale radiofonică, o veritabilă coloană vertebrală literaturii române postbelice.

Fără a cădea în anecdotică, Radu Vancu a știut să picteze chipurile scriitorilor români în tușe deopotrivă estetice și morale. N-a făcut nici în cazul ultimului Sadoveanu, nici în cazul lui Eugen Barbu, un rechizitoriu, dar a subliniat elegant că atunci când un autor devine etic condamnabil, literatura acestuia se impregnează de o pletoră nevindecabilă de defecte. Cazul etalon îl reprezintă, desigur, Céline, care s-a prăbușit pur și simplu de la nivelul superlativ al Călătoriei la capătul nopții.

Un curs peripatetic sau, dacă vreți, un mare poem spontan, pe mai multe voci interpretative, întâlnirea cu Radu Vancu a dovedit, în cele din urmă, că și muzeografia poate fi o artă de familie.