Bookaholic

Pe 15 septembrie, așa cum bine știți, a început un nou an școlar. Pentru unii copii, emoțiile au atins cote maxime, întrucât s-au trezit, brusc, în clasa I :). Eu una îmi amintesc foarte vag, aproape deloc, prima zi de școală. Însă am fost curioasă, așa cum îi șade bine unui cititor împătimit, să aflu cum a fost prima zi de școală pentru scriitorii români. Unii, în situația mea, și-au amintit mai degrabă despre prima zi de liceu, alții au vrut să povestească despre cum și-au petrecut ziua de 15 septembrie, iar cei mai mulți dintre aceștia ne-au relatat cum au stat lucrurile atunci, în ziua în care au pășit pentru prima dată în școală (ba chiar am primit și două fotografii superbe din acea perioadă). Absolut toate textele sunt savuroase și pline de tâlc. 

Așadar, vă invit să citim împreună despre cum a fost prima zi de școală pentru șapte scriitori români: Simona Sora, Veronica D. Niculescu, Adina Rosetti, Petronela Rotar, Adrian Teleșpan, Maria Manolescu și M. Duțescu.

Simona Sora

Pe 15 septembrie, mă întorsesem de cîteva zile din Mexic, via Amsterdam, eram mai năucă decît primele dăți, mă întorsesem, așadar, a treia oară din Mexic, neștiind prea bine dacă e zi sau noapte, cînd să mă culc și cînd să mă trezesc, cînd să-mi iau medicamentele de dimineață și cînd pe cele de dormit, fără să știu dacă sînt în Europa sau am trecut de Sierra Madre și de smogul din jurul capitalei, Dee Efe, cum îi zic mexicanii, îngrozită mai ales de pierderea valizei kaki, ultima dintre toate, pe care am și pierdut-o de cîteva ori, mai ales în vis, și unde aveam cîteva lucruri esențiale pe care nu le puteam trece în bagajul de mînă. M-am întors așadar cu puțin înainte de ziua Z, cînd orice mamă responsabilă vrea să fie alături de copilul ei care începe școala, oricît de adolescent, independent și matur ar fi el. Dora, fata mea care e așa – adolescentă, matură și independentă –, m-a privit de sus și mi-a zis: ești varză, hai să-ți dau o cafea, la Turano, Tumano, nu mai știu cum se numește cafeneaua aia. Ne-am dus, se poate să fi fost chiar pe 15 după-amiază, prima zi de școală, stăteam la coadă să dăm comanda și, în timp ce eu îi povesteam (cu tonul ăla demonstrativ care nu mă părăsește nici cînd scriu, nici cînd vorbesc, de parcă eu am inventat lucrurile despre care scriu sau vorbesc) despre războiul narcotraficanților din Michoacan, despre magazinele de cookies cu marijuana și bisericile transformate în baruri din Amsterdam, Dora, în prima ei zi de școală din clasa a XI-a, a cerut „două café canabis medii”, a plătit și a luat un fel de stativ numerotat (cu numărul 15, chiar există potriveli din-astea). Ne-am așezat, cu umerașul vertical no.15, la o masă, ne-am băut cafelele și ne-am promis să repetăm experiența.

Veronica D. Niculescu

“Dar eu nu ştiu engleză!”

Nu-mi amintesc deloc prima zi de şcoală, adică pe cea din clasa întâi. Dar mi-o amintesc pe cea dintr-a doua. Pe bancă era un manual superb (îl am şi acum), nu semăna cu celelalte, altă hârtie, alt gen de desene, iar pe copertă am citit: “Limba engleză”. Am ieşit îngrozită, am fugit, am prins-o pe mama din urmă şi am strigat cu toată disperarea: “Dar eu nu ştiu engleză!”

Probabil că nu-mi amintesc prima zi de şcoală din clasa întâi nu atât din cauză că ştiam să citesc şi să scriu (urât!) de la 5 ani, dar mai ales pentru că, într-un fel, frecventam deja de un an şcoala. Sora mea mai mare îşi uita foarte des acasă câte ceva – ba faţa de bancă, ba pacheţelul… – aşa că la câteva minute după plecarea ei se auzea ţipătul de soprană al mamei, iar eu ştiam că trebuie să dau fuga după soră. Iarăşi! Goneam pe bulevardul lung bombănind uituca şi ajungeam fie înainte să se intre în clasă, când copiii făceau înviorarea în curte, fie în primele minute ale orei. Înduram clipa de teribilă ruşine când învăţătorul râdea cu toată faţa şi mă ciupea de obrajii dolofani de preşcolară în faţa întregii clase, apoi o tuleam înapoi în paradisul meu de ierburi înalte de la marginea oraşului, promiţându-mi că asta a fost ultima dată.

Veronica D. Niculescu, la finalul clasei I

Când mi-a venit rândul să devin şcolăriţă, am descoperit o învăţătoare care nu ciupea copiii de obraji, era foarte rezervată şi cu răsfăţurile, şi cu notele. Nici un copil din toate generaţiile ei n-a avut niciodată media 10. Ne dădea un singur 9 pe final, la Sport, la Caligrafie, la Lucru manual, la orice, aşa încât să avem medii generale de 9,9 şi ceva. “10 e doar pentru profesori”, spunea, iar noi le explicam asta cu seriozitate şi altor copii, care numai dintr-o neştiinţă a profesorilor lor terminau anul cu 10 şi purtau coroniţe la fel de frumoase ca ale noastre… Diferenţa dintre elevii acestei învăţătoare şi ai învăţătorului care ciupea copiii de obraji e că noi, neciupiţii, absolvenţii cu coroniţă dar cu media ştirbă, am învăţat ce important e să ştim să mânuim cratima şi virgula şi, mai ales, să ne dorim să fim “impecabili”, ceea ce ni se demonstra sistematic că nu e cu putinţă. Uneori, fără să ne dăm seama, abuzăm obsesiv de toate acestea.

Adina Rosetti

Sosetuţe, pampoane, bentiţe, matricole, uniformă, şorţuleţ, guleraş, buchet de flori, ochelari. Atâtea lucruri de care trebuie să am, dintr-o dată, grijă… Nu înţeleg nimic, văd lumea strâmb din spatele lentilelor, aşa că agitaţia din jur se pierde într-un soi de abur dens şi moale. Mă agăţ de mâna mamei, încerc să nu mă pierd, să nu-i dau drumul. Mi-am dorit o tovarăşă bună, cu părul bălai ca spicul grâului şi pielea albă ca spumă laptelui şi, mai ales, cu voce blândă, şi m-am ales cu o tanti care arată ca Malefica din desenele animate cu frumoasa din pădurea adormită (asta zic acum, căci în vremea copilăriei mele nu văzusem filmul făcut de Disney). Înaltă, brunetă, cu coc răsucit, codiţe negre la ochi, buze roşii şi unghii lungi, lăcuite. Unghii care mai târziu ni se înfigeau în carne, degete care ne smuceau de lobul urechii până când tălpile ni se desprindeau de pardoseală, mâini apucând o riglă lungă de lemn care ne trosnea dacă “mişcam în front”. Dacă ni se desfăceau pampoanele. Dacă ne ieşeau “porcuşori” de cerneală pe pagina proaspăt liniată. Dacă vorbeam cu colegul de bancă. Dacă nu stăteam drepţi cu mâinile la spate. Dacă orice. Un personaj dintr-un roman sumbru de Dickens? Nu, doar Tovarăşa Ivan, teroarea anilor ’80. Prima zi de şcoală a fost intrarea într-un coşmar care nu se sfârşea cu adevărat decât pe 15 iunie, când venea vacanţa mare care era, totuşi, atât de mică…

Adina Rosetti cu mama sa, în prima zi de școală.

Petronela Rotar

Din copilărie nu am prea multe amintiri – acesta a fost mecanismul de apărare al creierului meu, să taie fără prea mult discernămînt hălci întregi de memorie. Măcelărie a făcut. Aşa se face că nu îmi amintesc nici dacă mă pici cu ceară, vorba bunei, prima zi de şcoală din viaţa mea, unde mama mi-era şi învăţătoare. Am sunat-o să o întreb dacă mi s-a petrecut ceva memorabil. A zis să scriu că era o zi frumoasă de septembrie şi eu eram emoţionată. No shit!

În schimb am imaginea limpede a primei zile de şcoală de liceu.

Era o zi pe atît de clară pe cît eram eu de tulbure. Locuiam într-un sat de lîngă Braşov, făceam naveta zilnic cu rata plină de muncitori şi ţigani şi duceam cu mine în curtea şcolii stigma de a fi o ţărancă printre orăşeni. Îmi părea că sunt cea mai prost îmbrăcată, urîţică şi prostuţă fată din întreg careul. Nu era nimic de capul meu. Ai mei erau nişte oameni simpli, nici săraci dar cu siguranţă nici avuţi, aveam coşuri şi haine din Turcia, nişte pantofi de care îmi era ruşine în picioare şi niciun cunoscut în liceu. Nici măcar nu ştiam să fumez, ca să mă remarc în vreun fel. Şi, pe deasupra, veniseră părinţii cu mine. Eram singura fată pe care părinţii o aduseseră la liceu, de mînuţă.

Am stat într-un colţ timorată, anulată, rugîndu-mă să se termine odată tot circul şi/ sau să dispară ai mei. Apoi l-am văzut. Era chiar el, băiatul de care mă îndrăgostisem fulgerător în ziua examenului de admitere. Bălai, dezinvolt, frumos să-ţi pierzi minţile şi să le mai găseşti după un an, doar pentru a le rătăci pentru altul. Cînd ne-au mînat spre clasă, m-am amestecat în cireadă, nu care cumva să mă vadă şi să mă dispreţuiască. M-am temut degeaba. Liceul meu era un liceu de fete, cu băieţi puţini şi vînaţi. Iar eu eram atît de insignifiantă încît nu m-a observat niciodată în anul în care l-am iubit fierbinte şi platonic, de la geamul coridorului de la etajul trei. I-am atras atenţia mult mai tîrziu, cînd a dat peste mine din greşeală pe scări şi, atunci cînd şi-a cerut scuze şi mi-a spus că îi pare rău că m-a speriat, eu am răspuns, stupid: nu mă speriu, treabă care i-a declanşat un hohot de rîs necontrolat şi maliţios. Cum ai zis, nu mă speriu?, a întrebat hohotind. Dar ce, eşti de la ţară?

Avea dreptate, eram de la ţară. O proastă care deşi ştia cum să spună corect, a scăpat o nerozie pe care nu avea să o mai uite apoi, niciodată. Am plecat capul, înmormîntată de ruşine şi aşa am rămas, mi-e teamă că toată viaţa.

Adrian Teleșpan

Pentru mine, prima zi de școală n-a fost ceva foarte special. Adică îmi cunoșteam aproape jumătate din colegi încă de la trei ani, de la grădiniță, învățătoarea e și acum prietenă bună cu părinții mei, prin urmare eram deja obișnuit cu dumneaei, iar tata era la vremea respectivă învățător în aceeași școală, așadar cunoșteam foarte bine locul. Nu prea erau foarte multe elemente noi în peisaj, în afară de faptul că trebuia să mă trezesc mai devreme ca să prind rata de ora 5.30, pentru că făceam naveta de la țară la oraș. Mi-aduc aminte că îmi plăceau uniforma și șapca, dar nu îmi plăceau pantofii și ghiozdanul și mai eram destul de supărat din cauza faptului că mie nu îmi cumpăraseră penar din ăla chinezesc cu ceva animal ai cărui ochi erau din plastic transparent și tare, ieșiți puțin în relief și care aveau în interior două biluțe de plastic negru care se mișcau. N-aveam nici stilou chinezesc, modelul ăla mic cu cap de panda, deși insistasem jumătate de an în această direcție. Penar mi-au luat mai târziu, prin clasa a doua, stilou nici până astăzi.

În prima zi de școală am fost foarte mulți colegi, peste șaisezeci, și ne-au pus să stăm câte trei în bănci. Eu am nimerit cu Alina E. și Alina S. pe care le știam doar foarte vag și care erau destul de dezorientate și debusolate de situația în care se regăseau. La un moment dat, imediat după ce au plecat părinții din clasă, ele au început să plângă, așa, pe înfundate, iar eu, fire empatică încă de pe atunci, mi-am băgat degetul în nas, am scos un muc, l-am făcut biluță și le-am zis că așa trebuie să își curețe penița de la stilou ca să scrie bine mulți ani la rând. Am scos stiloul din penar, am pus mucii pe vârful peniței și-am început să-i rulez ușor până s-au făcut de un albastru tulburător de la cerneală. Alina E. și Alina S. au plâns în continuare. Eu eram, însă, foarte încântat, pentru că reușisem să le învăț ceva înaintea învățătoarei. Oricum, ele nu m-au ascultat, iar astăzi sunt amândouă profesoare. Eu sunt șomer. După vreo jumătate de oră s-a făcut o triere și am rămas vreo treizecișicinci de elevi, moment în care ne-au reașezat în bănci, iar eu am fost atunci empatic/ tactic cu adevărat. Aveam în clasă un coleg de etnie romă, Florin H., care stătea singur în ultima bancă și cu care nu voia nimeni să împartă spațiul. Atunci eu am ridicat respectuos mâna și am zis: Liliiiiiiiii (învățătoarea), pot să stau io cu băiatul ăla în ultima bancă?, iar Lili mi-a răspuns ceva de genul: Dacă-mi mai zici așa în clasă, n-ai nicio șansă să stai în altă parte. Și a început distracția, pentru că acolo nu ne vedea nimeni niciodată, iar Florin H. a început să-mi aducă diverse recompense drăguțe încă de a doua zi, de la batiste furate din casă până la fructe și prăjituri. Am fost primul copil de român cu care s-a jucat, iar de treaba asta chiar sunt mândru.

Maria Manolescu

Copii însărcinaţi

Cu puţin înainte de prima mea zi de şcoală, bunicii mei, care m-au şi crescut, mi-au arătat pe trotuarul celălalt al străzii pe care locuiam o femeie despre care mi-au spus că este „însărcinată”. Ori femeia era foarte departe şi eu nu ştiam exact după ce semne să mă uit, ori capacitatea de a ignora o burtă mare mi se dăduse încă de pe atunci, ca să fiu ferită mai târziu de suferinţa kilogramelor în plus, cert e că n-am observat nimic special la femeia cu pricina şi mi-am imaginat (eram în 1986) că faptul că femeia e „însărcinată” înseamnă că are o sarcină de partid, o sintagmă mai des auzită de preşcolăriţa care eram decât felul în care se nasc copiii. Ei bine, în prima zi de şcoală aşa m-am simţit şi eu, însărcinată de la partid – eram pe cale să pornesc într-o misiune importantă, râvneam cravata de pionier şi şnurul galben de comandant de detaşament, apoi pe cel albastru. Dar senzaţiile pe care le trăiam veneau din sensul nebănuit de mine al cuvântului, mă simţeam cu adevărat însărcinată din cauza greţii şi ameţelilor şi fricii şi anticipării şi bucuriei şi emoţiilor şi fluturilor din stomac. Acum însă, după cinci luni de la sorocul unei sarcini adevărate, văd altfel cuvântul ăsta. Acum înţeleg că sarcina nu e o stare, ci o relaţie între cineva mare şi emoţionat şi cineva mic şi neputincios. Şi îmi aduc aminte că în prima zi de şcoală mica şi neputincioasa de mine a simţit cu supra de măsură emoţia celor mari din jurul meu, o emoţie bolnavă, legată de speranţele lor că o şcoală bolnavă mă va ajuta să reuşesc într-o societate bolnavă. O emoţie care mi-a trasat, pe nedrept, o sarcină pentru care eram prea mică şi de care nu ştiam cum să mă protejez. Aşa că sper să ţin minte asta pentru prima zi de şcoală a fiului meu: copiii nu trebuie niciodată să fie însărcinaţi.

M. Duțescu

o şapcă sinistră
cu monogramă şi cozoroc de vinil
ghiozdanul întors invers
– aşa cum aveam să aflu încă din primele zile
că îl ţin „labagii” –
pantalonii cam scurţi, ciorapi albi şi
pantofi crem

E prima strofă a unei poezii din prima mea carte, dar poezia nu e doar despre începutul şcolii, e despre mai multe transformări care vin odată cu despărţirea de copilărie. Ce să zic, prea multe amintiri nici nu am din ziua aceea. Adică îmi amintesc de fapt totul, dar aşa cum îmi amintesc acum, nimic nu pare ieşit din comun, motiv pentru care o să-mi iau libertatea de a broda un pic şi pe lângă, referindu-mă la mai multe lucruri amestecate şi care cred că ţin de acomodarea cu noul statut de elev cu uniformă, în contextul de atunci.

Am fost dat de ai mei la Şcoala nr. 3 din Alexandria, după şase ani de zburdălnicie petrecuţi în bună parte la ţară, la bunici – cei mai frumoşi ani, clar. Pe atunci (în 1985, în mijlocul dezastrului), Şcoala 3 era considerată cea mai bună din oraş, din judeţ etc., iar clasa asta la care reuşiseră să-mi facă loc (eram la „A”), la fel. Şi chiar cred că era cea mai bună, fiindcă mai toţi foştii colegi şi colege sunt astăzi oameni de peste 1000 de euro pe lună, ca să nu zic 5000 sau 10 000 (cum e cazul celor care au avut inteligenţa de a nu se înscrie la facultate şi de a rămâne în Alexandria, imperiul hackerilor, alături de Rm. Vâlcea şi Drăgăşani, sau în cazul celor care s-au înscris la timp în PSD, ştiut fiind că Teleormanul a fost, este şi – staţi liniştiţi – va fi fruntea). Deci, revenind: am avut o învăţătoare tânără şi ambiţioasă; îmi amintesc că ne chema frecvent sâmbăta după-amiază la şcoală ca să facem ore suplimentare, probleme de matematică din culegeri sau repetiţii pentru montajele de la „Cântarea României” – numele ei este Liliana Cătrună şi în bună parte ei îi datorez puterea de muncă de mai târziu. Avea grijă de noi, reuşea destul de bine să ne ţină în frâu şi să lucreze cu noi, ne învăţa cântece în engleză şi franceză în condiţiile în care de-abia prin gimnaziu se începea cu limbile străine, şi se începea aproape întotdeauna cu rusa, dar îşi mai şi ieşea câteodată din fire. O înţeleg cumva, fiindcă şi noi eram demenţi complet uneori, în timp ce ea era foarte tânără şi presupun că duduiau hormonii – sau poate o fi fost zodie de foc? Sau cu ascendent în zodie de foc? Aşa că ne mai altoia, îi mai scăpa câte o palmă peste bot vreunuia dintre noi; avea un inel mare, şi ăla durea. Era, cum spuneam, setată în special pe matematică şi pe Cântarea României; mai puţin pe chestii vocaţionale, aşa cum mi-ar plăcea mie acum să se facă şcoală. Ce-ar mai fi de zis? Erau ani grei, era frig, şi în Alexandria nu se dădea apă caldă cu lunile, taică-meu se băga în tot felul de combinaţii pentru a face rost de mâncare (de exemplu, dimineaţa la 6 cobora să le ajute pe femeile de la magazinul de pâine să descarce lăzile din camion, ca să-i dea şi lui o pâine în plus faţă de ce primeam zilnic pe cartelă) sau, la fel, combinaţii şi telefoane şi obligaţii pentru câte o carte mai bună sau pentru câte un penar chinezesc, pentru câte un maiou chinezesc şi câteva perechi de chiloţi de bumbac, ceva fin, mai de calitate. Dar Alexandria avea şi avantaje fiindcă era – şi încă cred că mai este – un oraş curat şi liniştit, iar eu n-am simţit toate apăsările astea decât după ’89, privind înapoi prin comparaţie. Eram liniştit şi-mi vedeam de ale mele; la vremea aceea erau 2 semafoare în tot oraşul şi niciunul nu se nimerise pe traseul dintre şcoală şi blocul unde locuiam; printr-a-ntâia am frecventat la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei un club de educaţie rutieră unde am învăţat să traversez doar pe la trecere – deşi nici maşini nu cred că erau în Alexandria pe atunci, decât foarte, foarte puţine – mergeam la şcoală pe jos, cu cheia atârnată de gât şi băgată pe sub „cămaşa de piele”, sticluţa de Hellas plină cu apă în ghiozdan, un sandviş cu parizer sau cu unt şi cu gem, vreun măr, şi în rest cărţi şi caiete.

Sursă imagine principală