Marius Chivu

Marius Chivu

Marius Chivu

Marius Chivu scrie cronică literară din 2000 și este redactor la Dilema Veche din 2005. Dintre revistele la care a colaborat de-a lungul timpului fac parte România Literară, Observator Cultural, 22, Cultura, Lettre Internationale, Re:publik, Adevărul literar & artistic, Elle și Psychologies. Între timp a publicat poezie şi proză de călătorie, iar, în curînd, va scoate un volum de povestiri.


MariusChivu (fotoIoana Bîrdu)

Din viața unui cronicar de carte: „Omul este un bulgăre de pămînt cu suflet nemuritor, lovit de valurile timpului"

Domnul Ionuţ Caragea mi-a trimis relativ recent, pe adresa Dilemei vechi, această scrisoare electronică: „Buna ziua, vă ofer, spre lectură această carte din ciclul Sindromul nemuririi, partea a IV-a şi partea a V-a. Întrucît colaborez cu peste 150 de reviste din ţară şi străinătate, nu voi face nicio diferenţă între ele, preţuindu-le pe toate în egală măsură. Dacă doriţi să le publicaţi, menţionez că nu am pretenţii materiale şi las la alegerea dumneavoastră selecţia citatelor. Dacă doriţi şi alte citate, pe o anumită temă majoră, vă rog să mă contactaţi şi vi le voi oferi cu mare drag. Toate gîndurile bune.” Citeşte tot articolul


marius chivu

Din viața unui cronicar de carte: Marius Chivu, “exponend al unei categorii nepermis de numeroase de loaze sălăşluind la Rîmnicu-Vîlcea”

Iunie 1998. Eram elev la un liceu din Rîmnicu-Vîlcea şi Dilema îmi publica, la „Poşta redacţiei”, o scrisoare (avea să fie debutul meu absolut) provocată de celebrul dosar, îngrijit de Cezar-Paul Bădescu, dedicat mitului eminescian. Mă declaram entuziast de încercarea colaboratorilor revistei (printre care, Mircea Cărtărescu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, dar şi alţii) de a-l discuta pe Eminescu eliberat de clişee, şi scriam împotriva celor care văzuseră în asta «un complot împotriva valorilor neamului». Citeşte tot articolul

marius chivu

Din viața unui cronicar de carte: Fulgere frânte, Filosofii siderale, Cocteil în cranii mici

Pînă acum m-am ocupat doar de scrisori, cereri şi mesaje din partea scriitorilor; aşa că a venit vremea să spun cîte ceva şi despre cărţile primite de la aceştia (cele tipărite cu diacritice):

dacă sînt romane, se cheamă Sterilet sau Cocteil în cranii mici şi au astfel de avertismente: „De va huli careva această carte, sufletul lui se va căi amarnic şi sîngele lui va fi asupra lui. Iar acela care va da veste bună despre cele scrise aici se va bucura în veci şi mîndre fecioare îi vor sta în preajmă şi tot cu vinuri alese se va desfăta sufletul lui”; Citeşte tot articolul


MariusChivu (fotoIoana Bîrdu)

Din viața unui cronicar de carte: “acest critic promiţător şi falnic nu ştie să facă pipi”

Acum cîţiva ani am recenzat un volum colectiv care, nu doar că nu specifica numele coordonatorului, dar nu avea absolut nici un criteriu de selecţie: schiţe, povestiri şi amintiri stăteau alături de fragmente de romane în lucru, dar şi din romane deja publicate (unele în urmă cu cîteva decenii), iar scriitori cunoscuţi şi profesionişi stăteau alături de veleitari obscuri fără ca măcar un criteriu generaţionist sau geografic să sprijine selecţia. Citeşte tot articolul

marius chivu

Din viața unui cronicar de carte: "Prostănacule impertinent! Într-adevăr, abia aici sînt mitocan!"

Cîţiva dintre cititorii acestei rubrici mi-au reproşat că las impresia unei priviri superioare şi că eu nu apar în nici o ipostază ridicolă.

Ei bine, de data aceasta transcriu, fără alte comentarii, un pasaj dintr-un articol şi un e-mail; două texte - unul public, celălalt privat - în care doi scriitori deloc veleitari sau obscuri, prozatori şi jurnalişti profesionişti, premiaţi pentru operele lor, mi-au promis cafteală după ce, la un moment dat, i-am recenzat negativ. Citeşte tot articolul


featured image

Din viața unui cronicar de carte: "Oculte Forţe mai conlucrară ca să-mi apară mutilată cartea aceasta"

Între timp, un alt cititor al acestei rubrici mi-a scris, de data aceasta pe privat: „În demersul dvs. ați început cam prea critic față de veleitari și prea puțin autoironic față de sine... Riscați să păreți un tip care priveşte de sus. Compasiunea dvs. față de genul acesta de oameni rămîne mimată. Şi tonul dvs. riscă să pară unul de milă dispreţuitoare.”

Înainte de toate, a nu se confunda rîsul cu superioritatea sau dispreţul, care oricum nu e opusul compasiunii. Rîsul poate fi cît se poate de benign – ţine de simţul umorului, nu de umori; iar pînă la dispreţ există indiferenţă, care nu e întotdeauna incriminatorie. Altfel spus, poţi rîde de ceva faţă de care nu te simţi neapărat superior, iar lipsa compasiunii nu e automat imorală. Citeşte tot articolul


MariusChivu (fotoIoana Bîrdu)

Din viața unui cronicar de carte: "acest plic care conţine nu un volum de poezii, ci o vitrină a sufletului… "

„La naiba, de ce? De ce să-ţi pierzi timpul preţios de cronicar expunînd mesajele agramate ale tuturor ciudaţilor care îti cer să îi faci celebri?”, mă întreba, destul de legitim, o cititoare cînd am început această rubrică săptămîna trecută. Mi-am pus şi eu această întrebare şi am cîteva jumătăţi de răspunsuri. Citeşte tot articolul


marius chivu

Din viața unui cronicar de carte: "credetii ca as avea o sansa ?"

Ce nu se vede din meseria de cronicar de carte este faptul că - în afara scriitorilor profesionişti care înţeleg corect rolul, funcţia şi atribuţiile unui critic de carte - de foarte multe ori eşti tratat ca un funcţionar al unui imaginar Stat de drept estetic.

Ţi se cere să dai feedback pe manuscrise de sute de pagini (unele scrise fără diacritice sau într-o gramatică aproximativă), adică să citeşti şi să evaluezi, apoi, eventual, să şi redactezi textele unor necunoscuţi, să dai sfaturi şi să oferi reguli infailibile de scris, să ajuţi la publicare şi, eventual, la intrarea în Uniunea Scriitorilor – ca şi cum cronicarul de carte ar fi un doctor de manuscrise sacrificat în numele literaturii pentru toţi grafomanii şi veleitarii. Citeşte tot articolul