Despre eroi şi morminte este unul dintre acele romane grave, tenebroase, dense şi halucinante care au forţa de a se impune cititorului afin cu trăirile din acest registru drept lecturi fondatoare. Cărţi de căpătîi. Cărţi care marchează un prag şi care apoi rămîn acolo.
Uneori, peste ani, astfel de cărţi stîrnesc teamă celui care s-a lăsat copleşit de ele la prima lectură, celui care şi le-a introdus, aproape drogat de ele, în sistem, eventual la vîrste mai necoapte: dacă n-or să mai fie la fel? Dacă n-or să reziste la a doua citire?
Cu teamă am recitit, după zece ani, Despre eroi şi morminte. Îmi amintesc primul exemplar: împrumutat, legat prost, cu paginile care se desprindeau mereu, cu pasaje subliniate şi însemnate de cititorii de dinaintea mea. Să citesc Despre eroi şi morminte nu fusese, acum zece ani, (sau 11 să fie?) un musai exterior, o tentativă de a plonja încă o dată, doar de dragul curiozităţii, într-o carte de-a unui alt sud-american intens şi neguros. Nu, să citesc cartea asta fusese un soi de ritual prin care legam şi mai strîns o prietenie, în anul întîi de facultate.
Mi-a rămas, din ea, măcar cîţiva ani după ce am citit-o, certitudinea că acea carte m-a răscolit profund, că Alejandra eram eu (şi prietena mea era tot Alejandra, şi oricum, că Alejandra era cel mai frumos nume!) şi că nimic nu e mai interesant pe lumea asta decît să fumezi în tăcere, să dispari fără un cuvînt, să suferi şi să porţi numai negru! După ce aceste certitudini s-au făcut firesc, praf, mi-au rămas în continuare imagini fantomatice cu parcurile din Buenos Aires, amăreala unui love-story sfărmător de trist şi gustul pentru discuţii ultime şi întotdeauna nocturne. Acest roman ca un vortex mă înghiţise, la vremea aia, cu tot cu prezentul meu mereu improvizat şi mult mai puţin „interesant“ decît ce trăiau Martin şi Alejandra în romanul lui Sabato.
Povestesc despre toate astea pentru simplul fapt că recitind cartea m-am trezit întrebîndu-mă ce dracului oi fi priceput eu din ea prima dată. Nu de alta, dar ajungînd la un capitol înţesat de trimiteri la istoria Argentinei, am simţit nevoia să-mi lămuresc unele lucruri, lucru de care nu-mi amintesc să mă fi împiedicat la 20 de ani. Mă rog, n-ar fi fost singurul. Nici de discuţiile muncitorilor din port nu-mi aminteam mare lucru şi nici de cum tocau ei viaţa politică a Argentinei lovind cu degetul în ziarul Critica!
Cartea e într-adevăr foarte densă: nu o citeşti fluierînd, chiar dacă povestea te împinge să tot întorci paginile. E magmatică şi acaparatoare, contrastantă şi caleidoscopică în ce propune ca discuţii de idei şi ca decupaje existenţiale. Există o poveste concretă, legătura dintre doi adolescenţi din Buenos Aires, Martin şi Alejandra, dar ea e fărîmiţată şi amestecată cu experienţă, trăiri şi impresii care aparţin şi altor personaje şi care aduc în prim plan bucăţi din prezentul Argentinei, la fel de zbuciumate ca şi trecutul. Acesta irupe, la rîndul lui, în ceea ce se petrece în prezent, căci fiecare personaj, casă, stradă sau subiect de conversaţie la ore tîrzii presupune o istorie, de cele mai multe ori violentă.
Pentru ca totul să fie încă şi mai complicat, către mijlocul romanului, Sabato inserează o secţiune complet stranie, deconcertantă şi neguroasă, pe care mulţi o consideră un tribut adus suprarealismului, pe care l-a frecventat de altfel. Se numeşte Raport despre orbi şi, în linii mari, este confesiunea lui Fernando Vidal Olmos, tatăl paranoic al Alejandrei, care descrie în detaliu experienţe la limita verosimilului care ar acumula dovezi pentru existenţa unei conspiraţii a orbilor, sursa răului absolut. Această parte a cărţii, stranie, angoasantă, revoltătoare prin fel de fel de radicalisme, continuă cu o serie de viziuni apocaliptice şi pasaje coşmareşti, toate redate din perspectiva unui paranoic. Ea funcţionează ca un fel de inima neagră a cărţii, partea de umbră în care se metabolizează toate otrăvurile care circulă în subteranul romanului, dar şi în viaţa şi gîndurile personajelor.
Revenind la povestea de dragoste dintre Martin şi Alejandra, ea e relatată dintr-un unghi exterior, dar care urmăreşte perspectiva băiatului. Alejandra este o fiinţă pe care o cunoaştem prin ochii unui adolescent hipnotizat de o fată pe care o vede mereu distantă, intangibilă, misterioasă şi crudă. Mai mult, Alejandra este o fată pe care o cunoaştem prin prisma amintirilor pe care le are despre ea un băiat care a trăit o suferinţă devastatoare şi care şi-o aminteşte după ce nu mai este, după ce ea a dispărut tragic şi de foarte tînără.
Astfel de precizări sînt importante, pentru că, perceput în grabă, personajul pe care îl inventează Sabato are toate premisele pentru a consolida o mitologie mistificatoare a femeii tulburi şi care tulbură, a unei fiinţe-sfinx, halucinată, dramatică, nocturnă, distructivă şi auto-distructivă. Dar, cum observasem mai sus, aici nu e vorba de cum e Alejandra, ci de cum şi-o aminteşte un bărbat îndrăgostit de ea, de cum o vede(a) el sau de cum o inventează.
Mai mult, portretul Alejandrei se completează şi din discuţiile lui Martin cu mai vîrstnicul Bruno, un soi de alter-ego al autorulu, căruia în roman i se dă spaţiu pentru a-şi exprima opiniile despre tot ce se poate: raţionalitate vs iraţionalitate, scris, literatură argentiniană, politică şi aşa mai departe. Bruno o iubise pe mama Alejandrei ( şi pe Alejandra pentru că îi semăna, dar nu suficient, defunctei), aşa că pentru îndrăgostitul Martin e confesorul perfect, chiar dacă adolescentul de cele mai multe ori nu e capabil să articuleze nimic despre ce simte, dar în schimb are nevoie să fie în preajma cuiva apropiat de fata pentru care a făcut o fixaţie.
Toată această poveste, pe care Martin o trăieşte dureros, e inserată în ţesutul unui oraş-labirintic, Buenos-Aires, oraşul-Babel în care dai la tot pasul de relicve din istoria violentă a Argentinei. Sunt atît de multe fragmente în care Sabato descrie ba atmosfera de dinainte de lăsarea serii dintr-un parc, ba o casă veche, în care ai zice că bătrînii, cu tot cu trecutul lor violent, au ajuns deja fantome, ba sufrageria plină de milieuri a unei văduve, ba stranietatea unor statui spectrale, încît aproape că nu e cotlon neinclus în cadru, fie şi periferic. Şi în toate astea se infiltrează nostalgia, cu miile de chipuri:
…aici totul e plin de nostalgie, pentru că sunt pesemne puţine ţări pe lume în care acest sentiment se manifestă atît de repetitiv: la cei dintîi spanioli, fiindcă le era dor de patria de departe, apoi la indieni, pentru că tînjeau după libertatea pierdută, însuşi sensul existenţei lor; mai tîrziu la acei gauchos alungaţi de civilizaţia veneticilor, simţindu-se exilaţi pe propriul lor pămînt şi amintindu-şi de vîrsta de aur a sălbaticei lor independenţe; la bătrînii patriarhi creoli, ca don Pancho, pentru că simţeau că timpul acela minunat al generozităţii şi curteniei devenise timpul meschinăriei şi al minciunii; şi, în sfîrşit, la imigranţi, fiindcă duceau dorul pămîntului lor natal, al obiceiurilor lor minunate, al legendelor, al sărbătorilor Crăciunului lîngă foc. (p. 191)
Fragmentul e dintr-unul dintre monologurile lui Bruno, care, cum spuneam, monopolizează multe discuţii despre trecutul şi prezentul Argentinei, ca şi despre trecutul şi prezentul Alejandrei sau al lui Martin cel chinuit.
Despre eroi şi morminte e o carte-tunel, cu un fond obsesional şi care a şi stîrnit obsesii. E densă şi intensă, neguroasă, angoasantă şi intruzivă. Nu e pentru orice stare. Se vede că a ieşit dintr-un fermentul intelectual şi sufletesc în mare tumult. E o carte în dinamică, în care un lucru şi opusul lui sînt încercate şi prezentate ca opţiuni. E o carte plină de diavoli, de avocaţi ai diavolului şi de fiinţe muncite de toţi aceştia, care încearcă, în felul lor, şă-şi găsească nu un mausoleu, ci un adăpost. Este a doua parte dintr-o trilogie care începe cu Tunelul şi se termină cu Abbadon. Exterminatorul, dar poate fi citită liniştit în absenţa celorlalte două. Cu răbdare, cu timp, cu reveniri ar fi cel mai bine.
P.S Lansarea ei, în ediţia nouă, apărută vara aceasta la Editura Humanitas Fiction va fi miercuri, 16 octombrie, la librăria Humanitas Cişmigiu. Invitaţi sînt Excelenţa Sa Claudio Perez Paladino, ambasadorul Argentinei în România, Juan Carlos Vidal Garcia, directorului Institutului Cervantes din Bucureşti, Tudora Şandru-Mehedinţi, profesor universitar şi traducatoarea în limba română a romanului apărut în Seria de autor Ernesto Sabato la Editura Humanitas Fiction, şi Andrei Ionescu profesor universitar şi cunoscut traducător din literatura hispanică. Intâlnirea va fi moderată de Denisa Comănescu, director editorial Humanitas Fiction. Detalii despre eveniment aici, în calendarul cultural Bookaholic.
Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere.
Nu am citit aceasta carte dar din adolescenta mi-a fost prezentata drept romanul suprem. Cat despre Raport despre orbi as vrea sa povestesc un vis pe care l-am avut azi dimineata si din care m-am trezit ingrozit. Mergeam intr-un spital unde un mester imi spusese ca imi va repara ceasul. Am plecat de acolo si coborand am vazut o carte pe trepte. Am luat-o cu gandul ca e a nimanui si ca pot sa mi-o insusesc cand am vazut ca erau o carte si o brosura ceva mai groasa ambele in genul cartilor evanghelistice crestine dar titlul cartii era Ti-ai pus increderea in ochiul drept pentru salvarea sufletului? – Cat despre orbii lui Sabato mi se par a fi acei masoni rai care s-ar putea sau nu sa existe ori cel putin marea finanta a lui John Dos Passos pe care de asemenea nu l-am citit. Eu am citit Tunelul in liceu si mi se pare ca scriitor prea tenebros plus un autor de fictiuni. Personal prefer saga islandeza. Doamne ajuta. Sanatate and b real.