Bookaholic

Noi v-am spus să mergeți la Undercloud. Dacă nu ați vrut sau nu ați putut din varii motive, ne pare rău, ați pierdut piese frumoase (se încheie pe 31 august, poate vă faceți timp!). Puteți să vă consolați citind pe aici ce s-a mai întâmplat, ce spectacole am mai văzut. Astăzi, avem în programul virtual ”Ibrahim și florile Coranului”, un spectacol – lectură după cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt (Domnul Ibrahim și florile din Coran apărută în 2001 și tradusă de către Editura Humanitas în 2006), care a avut loc luni seară la Muzeul Țăranului Român.

Încep spunându-vă că nu înțeleg de ce sunt atât de rare spectacolele – lectură la noi având în vedere că acestea nu necesită recuzită, așadar investiția este minimă (plătești actorii și, eventual, sala), iar pe durata verii (în afară de, Slavă Domnului că există!, trupele de teatru independente care joacă prin baruri) e pustiu, nu prea avem activități culturale la care să mergem.

Credeam, până la Undercloud, că poate nu avem public care să guste lecturile – ce-i drept, unii dintre noi nu prea mergem nici la piesele cu actori tineri (și există o explicație logică pentru asta, din păcate). Oricum, FALS, există oameni dispuși să plătească un bilet pentru un spectacol – lectură: sunt acolo, sunt palpabili, sunt cei care au umplut Sala de Cinema ”Horia Bernea” până la refuz atât la Mecanica inimii, cât și la Ibrahim și florile Coranului. Și, a propos, mai sunt încă două spectacole de acest tip în festival

Câteva cuvinte despre interpretările actorilor din spectacol

Întorcându-mă la florile noastre, Ibrahim și florile Coranului a avut parte de un public părtaș la fiecare replică, atent la fiecare grimasă, sensibil și impresionat de povestea în care au fost plasați, cu voia lor, de către vocile și gesturile actorilor. Din nou, nu m-a surprins: textul este unul emoționant (iar dramatizarea lui Chris Simion l-a respectat cu fidelitate, înlocuind cu dialog porțiuni de narațiune sau de monolog interior), așa cum sunt toate scrierile lui Eric-Emmanuel Schmitt, iar actorii l-au ridicat la fileu cum au știut ei mai bine.

Cel mai viu personaj (și nu pentru că a avut replici bune) mi s-a părut Moise (Momo), băiețelul de 13 ani interpretat minunat de Vlad Logigan, un actor tânăr (29 de ani) care promite mult, enorm de mult. Dacă a fost atât de credibil în rolul unui copil naiv, jucăuș, încercat de viață, cu vocea și gesturile sale (scena cu ”Pac, un zâmbet” îmi răsună și acum în cap 🙂 ) pe post de armă, credeți-mă pe cuvânt când vă spun că trebuie să-l vedeți în versiunea finală a spectacolului (pentru că și această lectură are ca scop ultim transformarea în piesă de teatru).

Dacă ar fi să fac un top personal, imediat după Vlad Logigan i-aș plasa pe AG Weinberger și pe Lia Bugnar. AG Weinberger pentru interpretarea domnului Ibrahim, căruia i-a dat viață molcom, cu un ton blând, misterios și părintesc – îndrăznesc să spun că mi-a plăcut mai mult de el în rolul lui Ibrahim decât de Omar Sharif din ecranizarea cărțuliei. Iar Lia Bugnar, în dublu rol: apariția scurtă, episodică a lui Brigitte Bardot și personajul secundar reprezentat de mama lui Momo. A reușit să intre în pielea ambelor personaje, să exceleze în cel al mamei băiețelului, emoționând până la lacrimi.

Vlad Zamfirescu îl joacă pe tatăl lui Moise. Din punctul meu de vedere, a fost cam rigid și are nevoie de ceva mai mult pentru a-și achita rolul. E drept, este un actor matur, cu forță suficientă pentru a da interpretări foarte bune. Însă, nu știu cum se face (din nou, repet, nu are legătură cu faptul că joacă un personaj aproape negativ), nu m-a impresionat nici de data aceasta.

Iar Aylin Cadîr este o actriță la început de drum, care are nevoie de roluri tari pentru a căpăta experiență. În Ibrahim și florile Coranului este Curva – mă rog, în carte sunt mai multe, dar având în vedere că replicile lor abia fac împreună un rol, înțeleg de ce Chris Simion a ales o singură actriță. Ar putea fi seducătoare, adăugând personajului ei mister, înțelepciune, o voce aparte, însă la lectură mi s-a părut că a citit așa cum aș face-o eu :). Sper să se schimbe lucrurile.

Pe scurt, despre carte

Încep cu o mărturisire de tipul AA (Alcoolicii Anonimi): ”Salut, sunt Eli și îl citesc pe Eric-Emmanuel Schmitt”. Aș adăuga că nu îmi este rușine :). Motivația: știu că mulți cititori ”serioși” îl consideră pe Schmitt un fel de Paulo Coelho mai cizelat. Îi înțeleg. Însă scriitorul francez are mână, scrie bine, de cele mai multe ori lejer (te mai pune ici colo pe gânduri), te atinge fix la corazon și nu prea lași cărțile lui din mână. Ca să nu divaghez și să mă pornesc într-o perorație despre de ce este ok să citești și autorii care vând sau pe cei care sunt și inteligenți, și comerciali, alături de ”greii” literaturii, mă opresc aici.

Sursa

Când vrei să ştii dacă te afli printre bogaţi sau printre sărăntoci, te uiţi la pubele. Dacă nu vezi nici pubele, nici gunoaie, înseamnă că ai pus piciorul la bogătani din ăia greii. Dacă vezi pubele, dar fără gunoaie, înseamnă că eşti la bogaţi. Acolo unde gunoaiele-s aruncate pe jos, lângă pubele, nu eşti nici la bogaţi, nici la săraci, ci într-o zonă turistică. Şi unde nu vezi decât gunoaie, şi pubele ioc, înseamnă că eşti la săraci. Iar dacă vezi că locuiesc oameni printre gunoaiele alea, să ştii că eşti la sărăntoci. (Domnul Ibrahim)

Domnul Ibrahim și florile din Coran este o pastilă, o cărticică de 80 și ceva de pagini care te topește (pe care o găsiți integral aici), numai bună de dat de citit și prietenilor care sunt prea buni amici cu televizorul (nu mă înțelegeți greșit, spun asta doar pentru că lectura ei durează cât o emisiune de divertisment).

Într-o margine de Paris, acolo unde locuiesc cei care sunt săraci, un puber de 13 ani, Moise, sparge pușculița nu pentru a-și lua acadele, ci pentru a se duce la prostituate. Mama l-a părăsit la naștere (asta știe el), iar tatăl este un evreu avocat ursuz, nefericit, rece. Are un posibil frate, Popol, bun la toate și adorat de tatăl lor, care nu mai este. Momo (poreclit așa de domnul Ibrahim, băcanul musulman) este copilul ștrengar (dar nu vesel inițial!), gospodar (face curat, de mâncare, cumpărături), nu-i prea plac cărțile și nici școala – decât dacă vorbim de Miriam, fetița pe care încearcă să o cucerească.

Moise începe să-l cunoască mai bine și să-l îndrăgească pe comerciantul de pe Rue Bleue, chiar dacă îi fură câte o conservă o dată la două zile. Domnul Ibrahim îi devine tată adoptiv o dată ce tatăl biologic îl părăsește și se sinucide. Îi dă lecții de viață deloc moralizatoare. Îl duce să vadă, pentru prima oară în viața lui, marea. Îl face să simtă ce este fericirea. Împreună, pornesc într-o călătorie – inițiatică pentru Momo, cu iz de încheiere a unui ciclu pentru Ibrahim (asta pentru că nu se mai întoarce din ea decât băiatul). Îi lasă moștenire banii lui, băcănia și Coranul – în care Momo găsește două flori uscate și o scrisoare.

(…) prinsesem un obicei îngrozitor, care-mi dădea un soi de amețeală: făceam comparații. Când eram cu tata mi-era totdeauna frig. Lângă domnul Ibrahim sau lângă curve era cald și parcă mai multă lumină. (Momo)

Domnul Ibrahim și florile din Coran este o poveste contemporană scurtă ca o injecție, dulce ca o ciocolată și emoționantă. Vorbește despre îndepărtarea prejudecăților, despre viață și despre moarte, despre iubire, greșeli, abandon, iertare, despre religii și spiritual. Moise este personajul principal al unui bildungsroman – experiența prostituatelor, a întâlnirii cu domnul Ibrahim, a părinților care renunță la el, a călătoriilor ș.a.m.d îl transformă. La sfârșit, din evreu va fi un arab: ”În materie de băcănie, ești arab când ții deschis noaptea, chiar și duminica”. Cu happy end (sort of …).