Bookaholic

Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori români, un prozator și un eseist foarte apreciat și tradus, care trăiește, în prezent, la New York, Norman Manea s-a aflat în România între 30 aprilie și 18 mai, într-un turneu de promovare a volumului Plicuri și portrete, ediția a II-a, revăzută și adăugită, apărută recent la Editura Polirom, în seria de autor Norman Manea.

Având în vedere aceste date succinte, plus faptul că anul acesta Norman Manea a fost propus de Uniunea Scriitorilor Români pentru Premiul Nobel pentru Literatură (în premieră de către această instituție), nu puteam rata ocazia de a-l întâlni și de a sta de vorbă despre ce l-a determinat să rămână în America, despre viața de dinainte și de după ’89, despre volumul Plicuri și portrete, dar și despre cărți, în general, despre scena culturală românească, nominalizarea la Premiul Nobel și multe altele, pe care le veți afla în rândurile de mai jos. 

Cine ar fi fost Norman Manea astăzi dacă ar fi făcut compromisul de a fi un scriitor pe placul regimului?

Ar fi fost probabil asemănător cu toți cei în această situație. C՚ est ça.

De ce v-ați stabilit în America și nu în Germania, unde aveați o bursă? Până la urmă, erați scriitor, iar un scriitor se folosește de limbă; pe cea germană o știați spre deosebire de cea engleză.

Aș fi vrut să rămân în Germania sau în Franța, America mă speria prin multe coordonate ale ei. Dar, după plecarea din România, am fost într-o situație destul de ambiguă pentru că nu am dorit să cer azil politic, care ar fi însemnat să-mi clarific situația. Din pricina părinților mei bolnavi și tracasați. Deci, ceea ce căutam, în momentul acela, era o amânare. Aveam o bursă în Germania, dar soția mea nu vroia să rămânem acolo, ea nu știa limba. Amândoi însă vroiam să rămânem în Franța. Așa că am plecat la Paris, pentru o lună de zile, să adulmec terenul acolo. Mi s-a spus să cer azil politic. În momentul acela, s-a ivit o șansă momentan extraordinară, la Universitatea Catolică, datorită profesorului Virgil Nemoianu, care era acolo. În America, după ceva timp, m-am dus la Ambasada Italiană și am avut o întâlnire cu atașatul cultural, pe care l-am implorat să mă scoată de acolo căci nu suportam țara aceea.

Asta spune ceva despre ce s-a întâmplat, despre ce am vrut să fac. Au trecut peste douăzeci și cinci de ani, tot acolo sunt, deși inițial nu vroiam.

Din câte am observat, ați fost întotdeauna, în ciuda exilului, la curent cu ceea ce se întâmplă în țară, în literatura română și, implicit, pe scena literară românească. Cum vi se pare aceasta la mijlocul lui 2014?

Scena culturală românească este extrem de vie, de promițătoare, de creativă și stimulantă, într-un total și dureros contrast cu viața politică. Războaiele politice locale rămân rudimentare, cum s-a văzut recent și în atacurile către Patapievici, dar din fericire regăsesc aici, exact cum era și când am plecat, oameni foarte talentați, cultivați, frământați, creatori, creativi și așa mai departe. O viață culturală de mare vibrație. O viață politică balcanizată, din păcate.

Între 30 aprilie și 18 mai sunteți în turneu în România pentru a promova volumul ”Plicuri și portrete”, apărut acum zece ani. De ce ați vrut să-l reeditați, adăugând fragmente chiar în decembrie anul trecut?

Am vrut să-l reeditez în primul rând pentru că unii dintre cei despre care am scris au decedat între timp și eu am scris, în momentul acela, noi texte despre ei care, după părerea mea, completau portretele. În plus, în cuprinsul inițial existau și texte care, între timp, au apărut în alte volume, și m-am gândit să dau o altă structură a volumului, lucrând cu editoarea de la Polirom, o excelentă redactoare. Am ajuns foarte repede la peste 700 de pagini și am zis că nu se poate, e mult prea mult, o cărămidă copleșitoare. Am redus, nu foarte mult, pot doar să vă spun că mai am material pentru încă un volum, pe care însă n-o să-l public probabil prea repede sau poate niciodată.

S-au mai adăugat și niște portrete ale scriitorilor prieteni din străinătate, care lipseau inițial. Unul dintre ei, foarte bunul meu prieten Antonio Tabucchi, a decedat și el între timp, și am vrut să pun și acest accent, al despărțirii.

”Carnea trupurilor noastre nu era încă tristă, mai credeam că vom citi toate cărțile și vom izbuti, cine știe, să ne transcriem toate visele …” (p. 102), scrieți în carte la aniversarea lui Andrei Savu, în 1999. Ați reușit să vă transcrieți toate visele?

Suntem, cum știți, efemeri și foarte parțiali.

”Genialul nostru conducător”, dacă vă amintiți, repeta mereu cuvântul ”totul”. Ca să fim blânzi: este măcar o copilărie.

Așadar, răspunsul meu este că nu, n-am făcut totul, nici nu voi reuși să fac totul. Viața se termină mereu cu o insuficiență, o senzație de incomplet pe care nu avem cum s-o evităm.

În ”Plicuri și portrete” (dar și în ”Despre clovni …”) povestiți, în repetate rânduri, despre scandalosul eseu pe care l-ați scris despre Eliade. Cum vă mai raportați astăzi, la atâția ani distanță la acesta? Mai este Eliade de actualitate, din punctul dumneavoastră de vedere?

Acel eseu se referea la o temă politică. Am evitat, în text, aproape orice referire la marele intelectual, ca istoric al religiilor, ca scriitor. Și asta pentru că nu aș fi putut să uit că în regimul respectiv se făceau toate eforturile pentru a fi ”demascat” un autor, pentru a i se scruta rădăcinile și așa mai departe. Eu m-am focalizat doar pe o problemă politică și pe o anumită perioadă a existenței lui Eliade. Acea realitate nu a fost manipulată de mine, poate fi găsită în documente. Cărțile care au apărut ulterior, mult mai ample decât putea fi un articol, au confirmat aceste lucruri. Problema rămâne pentru cine vrea s-o considere o problemă. Ea nu există pentru cine vrea să considere că nu există sau este lipsită de importanță. Opera lui Eliade poate fi tratată separat, eventual; cine vrea să caute acea anumită fascinație față de sistemul extremist naționalist poate să facă asta. Cine nu, nu.

Despre însemnătatea operei lui ar trebui să vorbească cei care sunt mai experți în opera lui, fie ea de istorie literară sau de scriitor. Pot doar să spun că nu știu dacă ea își păstrează actualitatea pe care o avea, aici și în străinătate, acum douăzeci și cinci – treizeci de ani. Dar acesta este un fenomen care se întâmplă cu tot ceea ce scriem. Cum spunea și prietenul lui Mircea Eliade, Matei Călinescu: ”O carte care rezistă cincisprezece ani este clasică”.

Multe ”plicuri” sunt prezente în paginile abia reeditate la Polirom. În zilele tehnologiei, mai scrieți epistole sau ați trecut la e-mailuri și alte platforme online? Am văzut că aveți și un site de prezentare.

Site-ul de prezentare este rezultatul căsniciei – soția mi l-a făcut, eu l-am întârziat cât am putut. Nu sunt pe Facebook, Twitter etc. Dar, pentru că mi se scrie pe e-mail, răspund pe e-mail. Nu mai este timp, se pare, de scrisori. Sunteți din noua generație și știți că acesta este timpul vostru.

A cam dispărut stilul epistolar care a furnizat pagini minunate într-o altă perioadă. Ce să zic? E un timp pe care-l lăsăm în urmă deja.

O secvență foarte faină, scrisă cu o atentă introspecție, Bérenger la Bard, discută, printre altele, primii ani de predat în America ai dumneavoastră, primele diferințe simțite în legătură cu acest subiect. Mai este prăpastia dintre sistemul românesc de învățământ și cel american la fel de mare? Ați accepta, în acest moment, o invitație de a preda în România?

Am avut aceste invitații și nu am putut să le onorez pentru că sunt prins acolo – aș prefera să nu fiu prins nici acolo, să pot să mă dedic total mie însumi, dar este nevoie de un job și de o pensie. Cam asta este.

Sunt diferențe între sistemul american și cel românesc de învățământ, deși pe cel românesc nu-l mai știu foarte bine – bănuiesc și cred că s-a schimbat. Acolo structura generală a învățământului este piramidală, adică învățământul din anii primari și liceali este mai slab decât aici, dar cel de sus, învățământul superior, este mai sus decât aici. Cum se face saltul ăsta, întrebați-i pe americani, căci este foarte interesant. Marile universități americane sunt cele mai bune din lume. Presiunea pragmatică, anglo-saxonă, există, însă nu la nivelul inferior, unde copiii sunt răsfățați, n-ai voie să-i superi, să-i tragi de urechi sau să le spui, cum se spunea la noi, ”Boule, trimite-o pe mă-ta la școală” și așa mai departe.

Chiar așa, ce scriitor român contemporan ați recomanda pentru lectură studenților dumneavoastră de la Bard?

Sunt mulți scriitori români contemporani care sunt interesanți, însă problema este că între felul lor de a-și oferi creativitatea și receptivitatea americană este încă un mare contrast. Am experimentat asta chiar comparând, la un curs, pe Saul Bellow cu Philip Roth. Receptivitatea la Bellow a fost slabă, tocmai pentru că este un scriitor mai european, mai complicat. Roth, cu directețea și umorul lui incisiv american, este mai acut și a făcut ravagii.

Zona Europei de Est este și mai complicată chiar decât cea Centrală… La un dineu cu laureații Premiului MacArthur, o doamnă, prietenă cu Saul Bellow, m-a abordat și mi-a făcut această solemnă declarație: ”Vreau să-ți spun ceva care n-o să-ți placă: în viața mea nu voi mai deschide o carte a unui autor din Europa Centrală! Această convulsie, această nebuloasă și continuă depresie, melancolie, deznădejde, nu le mai suport”. Ea era o scriitoare, nu o vânzătoare de papuci, însă exprima, m-am gândit eu atunci, diferența structurală dintre psihicul american și cel european.

Philip Roth, apropiat al dumneavoastră, spunea (scos din context): Cărțile sunt pe moarte. Paul Auster, printre alții, îl contrazicea. Dumneavoastră ce părere aveți?

Cred că sunt pe moarte, dar este deocamdată o moarte lentă și, dacă moartea este lentă, poate că va exista și o șansă de resuscitare. Dar răspunsul este la generația dumneavoastră.

Românii își doresc foarte mult Nobelul. Dumneavoastră aveți șanse reale să-l luați. Credeți că apele din țară s-ar calma sau s-ar tulbura și mai mult dacă Norman Manea, exilatul, huliganul, va fi laureat?

Sunt mirat că aveți canale de informare mult mai bune decât ale mele: eu habar n-am dacă am șanse reale și sunt destul de sceptic și în privința celor românești, în genere. Dacă s-ar întâmpla nenorocirea, am mai spus și o repet, cred că apele s-ar tulbura și mai mult și s-ar răzvrăti. Dar, ca tot ceea ce e la noi, n-ar dura. După o vreme, poate că situația s-ar însenina.

Sursă imagine principală