Bookaholic

Nobelul pentru literatură, în 2013, a fost decernat scriitoarei de origine canadiană Alice Munro. La fel de bine l-ar fi putut obține o altă romancieră canadiană, la fel de bună, Margaret Atwood, autoare a unor romane ca The Blind Assasin, Cat’s Eye, Alias Grace sau Oryx and Crake, unele din ele traduse și în română.

În română a fost tradusă, de altfel, și o altă carte a acestei autoare, o carte despre arta scrisului, despre viața printre cărți și, în ultimă instanță, despre ce înseamnă să fii scriitor, să-ți asumi acest statut care, de-a lungul anilor, a fost privit în fel și chip, atitudinile oscilând între admirație și dispreț. E vorba despre volumul Negotating with the Dead – A Writer on Writing, titlu tradus la noi Negocierea cu moartea: un scriitor despre scriitură (Tritonic, București, 2007).

Volumul reprezintă nu numai un fel ghid pentru viitorii scriitori – plin de multe, foarte multe întrebări la care aceștia trebuie să-și răspundă mai devreme sau mai târziu –, ci și o biografie a autoarei – o biografie literară, dacă vreți –, dar acest aspect are, mai degrabă, un rol de fundal. În fapt, avem o serie de conferințe, ținute în cadrul ciclului de prelegeri Empson, la Universitatea Cambridge, coerența volumului, nefiind, totuși, afectată de acest amănunt. Întrebările de la care pornește demersul sunt unele simple, elementare în cazul oricui se hotărăște să se apuce de scris, să devină, altfel spus, scriitor: „…Și ce reprezintă, totuși, actul scrierii, ca activitate umană sau ca vocație, ca profesie sau ca muncă de rob sau poate ca artă și de ce atâția oameni depun eforturi să îl realizeze? Prin ce diferă – de exemplu – de pictură, muzică, dans sau teatru? Cum îl percep oamenii care îl execută și care este relația acestora cu el?…S-au schimbat termenii care definesc cuvântul scriitor, așa cum este el explicat de ei înșiși, de-a lungul anilor? Și ce spunem, de fapt, când pronunțăm cuvântul scriitor? La ce fel de ființă ne gândim? Este scriitorul un legiuitor nerecunoscut al lumii, așa cum s-a proclamat Shelley, sau este o epavă plângătoare, iubită de biografii contemporani?”. Pe scurt: „Cui îi scrii? De ce? De unde vine totul?”.

A fi scriitor, este de părere Margaret Atwood, implică, în mod necesar, și asumarea unui rol social și, prin urmare, responsabilități. Care era, însă, rolul scriitorului în societatea canadiană a anilor ’50-’60 în care s-a format Margaret Atwood? Scriitoarea nu este prea entuziasmată atunci când vorbește despre mediul social în care s-a format și a evoluat, un mediu în care „viața casnică era curentul recunoscut”, „un stil de viață bizantin construit pe șușoteli, clevetiri vicioase și incapacitatea de a-și reține răutățile fără să le împrăștie”. Despre scriitori, mai ales despre femeile-scriitor, opiniile nu erau defel dintre cele mai bune. Existau diverse prejudecăți, legate atât de scriitori, cât și de femei, iar combinația dintre cele două era văzută ca una fatală, destinată unui eșec total (atât social, cât și personal). Poate de aici și aerul ușor riguros pe care îl simțim în opiniile lui Margaret Atwood despre scris și scriitori: „Arta de orice fel este o disciplină, nu doar un meșteșug – deși e și asta – ci o disciplină în sensul religios, în care starea de veghe, creația unui vid spiritual și negarea sinelui, toate își au propriul rol”. De altfel, nici măcar scriitorii nu au o imagine coerentă despre ei înșiși, despre rolul lor în societate. Pe cât de mult se disprețuiesc (din toate punctele de vedere), pe atât de mult se iubesc pe ei înșiși – un narcisism compensator, firește.

Își vinde el, scriitorul, sau nu produsele? Și dacă da, la ce preț? Este acest troc cu societatea avantajos și în ce măsură și-l onorează aceasta? Aceste întrebări sunt reduse de Margaret Atwood la o problemă etică, problema responsabilității: „…veghezi sau nu asupra aproapelui tău, și dacă da, în ce măsură ești sau nu pregătit să faci compromisuri în privința standardelor tale artistice și să devii un Predicator, un manipulator de imagini bidimensionale pentru a transmite acasă un mesaj – de obicei al altcuiva – demn de luat în seamă sau nu? În caz că nu veghezi asupra aproapelui tău, dacă rămâi ferecat în turnul tău de fildeș, ești oare, în acest caz, Cain ucigașul – nu, fratricidul, de vreme ce toți oamenii sunt frați între ei – cu mâinile însângerate și cu un semn în frunte? Să duce oare inactivitatea ta la crimă socială?”. La aceste întrebări, după cum recunoaște însăși autoarea, nu există răspunsuri clare, de aceea le numește, la un moment dat, „enigme”. Talentul, cel puțin așa credeau „geniile” secolului al XIX-lea, îți dă un alt statut și, prin urmare, o libertate pe care oamenii de rând nu o au. Mai    este valabilă această viziune și în secolul al XXI-lea?. Altfel spus: „În ce fel te face talentul diferit, în cazul în care există? Te scutește de îndatoririle și responsabilitățile pe care și le asumă alții într-o societate normală?”. Din nou, „enigme”.

În fine, un răspuns tot dă romanciera canadiană, nu știu, însă, după atâtea întrebări, în ce măsură satisface acesta: „Dacă ești artist, a fi un om bun – sau o femeie bună – este destul de irelevant când vine vorba de împlinirile efective. Perfecțiunea morală nu compensează faptul că ești un artist prost: nu are nicio importanță că ești bun cu câinii. Totuși, că ești un om bun sau unul rău este important dacă se întâmplă să fii un bun vrăjitor – bun la magie, la făcutul «minunatei substanțe transparente», la crearea iluziilor care îi pot convinge pe oameni că sunt adevărate – pentru că dacă ești un bun vrăjitor în acest sens, atunci ai putea căpăta puteri de multe feluri –, iar atunci bunătatea sau răutatea ta ca ființă umană va juca un rol determinant în felul în care îți vei folosi această putere”.

Cartea lui Margaret Atwood este una problematică. Întrebările, „enigmele”, propun o reconsiderare a actului de a scrie în secolul al XXI-lea, o revizitare a motivelor care stau la baza acestuia. În fond, scrisul este un act cu valențe dintre cele mai serioase, din moment ce este legat de anxietatea morții, un proces care lasă o urmă în timp, o „fosilă”. Așa cum ni se spune încă din titlu, este o „negociere cu moartea”. În ce măsură această „negociere” implică valențe morale în raport cu societatea, rămâne la latitudinea fiecărui scriitor să hotărască. Margaret Atwood doar pune problema, întreabă.

Margaret Atwood, Negocierea cu moartea: un scriitor despre scriitură, trad. de Gianina Chirazi, Editura Tritonic, București, 2007