În cartea ei de debut, Copiii arborelui de jacaranda, Sahar Delijani pornește de la propria sa poveste: născută în 1983, în închisoarea Evin din Teheran când, după Revoluția din ’79, devenită Islamică, părinții ei activiști fuseseră arestați. E o mărturie emoționantă despre o țară complicată, fascinantă și contrastantă, unde marile și micile libertăți se câștigă cu greu. Recunosc, e un subiect care mă pasionează și m-am bucurat foarte mult că am putut să o întâlnesc pe Sahar Delijani la Iași, la Festivalul de Literatură, și să stau de vorbă cu ea despre carte, despre Iranul real, uneori paradoxal, despre tineri și despre provocările vieții de acolo, despre tranziția de la experiența personală la literatură, despre religie și influența ei în societate și despre schimbările din Iran.

For the English version, please click here

 

Nu cred că ți-a fost ușor să scrii Copiii arborelui de jacaranda. Cum ai reușit să faci tranziția de la realitate, cu experiențele ei traumatizante, și literatură?

Din punct de vedere al cărții și al cititorului, probabil că nu e nici o diferență dacă eu am trecut prin experiențele respective sau pur și simplu am venit cu o poveste. Întotdeauna ai o structură, o bază de la care pornești. Emoțional vorbind, cu siguranță mi-a fost greu, pentru că mare parte dintre personaje îmi era persoane foarte apropiate. Chiar dacă ficționalizam lucrurile, știam mereu despre cine vorbesc. Vorbeam despre mama mea și nu mă puteam preface că nu-i așa. Au fost multe momente când am avut nevoie de o pauză, să mă opresc un pic din scris, să iau distanță față de personaje. Nu am vrut să devin prea sentimentală. Au fost multe suișuri și coborâșuri pentru mine când am scris cartea.

 

Când ai aflat că te-ai născut în închisoarea Evin?

Am știut mereu. Nu era un secret la mine în familie. Părinții mei aveau mulți “prieteni de pușcărie”. Se întâlneau la cină, în călătorii și mereu, la un moment dat, începeau să depene amintiri. Noi, copiii, eram mereu acolo, auzind poveștile respective. Dar, pentru a scrie despre acele experiențe, de exemplu despre nașterea mea, a trebuit să stau de vorbă cu mama să aflu detaliile. Dar, mai mult sau mai puțin, am știut întotdeauna.

Acum, jumătate din familia mea este în America, jumătate în Iran. Părinții mei sunt foarte fericiți, mândri și entuziaști că am scris cartea asta.

copiiiarborelui

Hai să vorbim un pic despre obiceiurile tale de scris. Cum scrii? Am auzit că ai scris trei romane înainte de acesta pe care nu le-ai publicat. Rescrii? 

Scriu în special dimineața și apoi după amiaza. Fac asta de șapte ani. Da, am scris trei cărți înainte, dar n-am vrut să le public pentru că nu erau bune. Mi-am dat seama că nu erau poveștile pe care voiam să le spun. Erau interesante, dar nu mă pasionau. Abia când am început să scriu această poveste, mi-am dat seama cât de pasionată pot fi, aproape obsesivă. Mi-am dat seama că pot face ambele lucruri – pot lua realitatea, o amestec cu imaginația mea și astfel am cele mai bune rezultate.

Cartea asta mi-a luat trei ani s-o scriu, din 2009 până în 2013. Am scris primul draft în mai puțin de trei luni. L-am refăcut în trei ani. Sunt un bun revizor, mă uit la fiecare cuvânt. E vorba de muncă, muncă și iarăși muncă. Citesc foarte mult. Dacă nu citesc, nu pot scrie.

 

Am citit mai multe cărți apărute recent despre Iran, majoritatea scrise de femei. E un fenomen? 

În regimurile totalitare, femeile sunt întotdeauna primele victime, pentru că sunt privite ca o minoritate. Sunt primele care luptă împotriva sistemului, e o viață pe care nu vrem să o trăim. Știi, femeile sunt un pic în avantgardă, într-un fel înțeleg lucrurile mai repede ca bărbații.

Iranul are două fețe – una în care ești oprimat, acoperit, dar are și o altă parte, a oamenilor activi, moderni, energici, a oamenilor care vor să schimbe lucrurile. Abia acum generația mea, crescuți doar în acest context, am ajuns adulți și vrem să ne facem vocile auzite.

 

E și o mișcare underground puternică în Iran. Am întâlnit atâția oameni care făceau “trafic” de cărți, muzică, filme, erau atâtea concerte sau party-uri ilegale. 

Absolut. Ai fost la acele petreceri? Ce bine. Ăla e Iranul!

 

Da, nu prea vezi asta la televiunea de stat. 🙂

Întotdeauna le spun tuturor: te rog, dacă mergi în Iran, neapărat să ajungi la acele evenimente underground. E o experiență interesantă, neobișnuită.

 

Tu ce faci când mergi în Iran? Mai mergi acum, după apariția cărții? 

Obișnuiam să merg foarte des înainte de carte, acum m-am hotărât să aștept un pic să văd cum evoluează situația. Ultima dată am fost în 2011. Petrec! Îmi vizitez prietenii, familia, merg din casă în casă. Mă plimb și prin oraș dar sunt atâția oameni cu care vreau să mă întâlnesc!

 

De ce ai folosit simbolul arborelui de jacaranda? Nu e un arbore comun în Iran. 

De fapt, chiar e rar, e un arbore tropical. Pentru mine, e ca o imagine utopică a ceva foarte frumos, dorit de mulți, așa cum a fost revoluția în Iran. Când a avut loc, oamenii își doreau o societate deschisă, democratică, dar cu totul altceva s-a întâmplat. A fost dorită dar visul nu s-a putut împlini. Copiii arborelui de jacaranda sunt copiii revoluției, în special copiii acelor activiști care s-au luptat pentru ea, care s-au sacrificat, care și-au riscat viețile și care au devenit primele ei victime.

 

Ai vorbit cu alți copii ai revoluției? Ce aveți în comun? 

Mulți dintre prietenii mei din Iran sunt copii de revoluționari. Nu doar experiențele sunt similare, ci și obiectele. Când am scris despre brățara din sâmburi de curmale, mâ gândeam că tatăl meu a făcut-o pentru mine și că e ceva foarte special. Într-o zi am văzut pe Facebook la un prieten ai cărui părinți fuseseră, de asemenea, la închisoare, o poză cu o brățară similară. Scria că: “tatăl meu mi-a făcut asta în pușcărie”. Eu mi-am zis… cuuum? Și nu doar atât, erau o mulțime de comentarii de la prieteni, pe unii dintre ei îi știam, care spuneau că “și tatăl meu mi-a făcut, și al meu”. Mi-am dat seama că era o “producție în masă” de brățări în închisoare și că nu eram eu atât de specială. A fost extraordinar, chiar am vrut să spun povestea obiectelor, nu doar povești pe care le-am auzit, am vrut să mă uit la o fotografie și să spun ce-i în spatele ei, să mă uit la o brățară și să-i spun povestea.

sahar1

Când eram în Iran, mulți oameni mă opreau pe stradă să-mi spună poveștile lor, să discute deschis despre ce probleme au, despre situația politică și socială. Nu le era frică să vorbească.

Da, poate părea ciudat. De mult timp se întâmplă asta, de prin anii 90. Cred că iranienii pur și simplu s-au săturat. Nu mai suportă. Spun, pur și simplu, ce le trece prin cap. Generația mea nu știe nimic în afară de Republica Islamică. Așa am crescut, într-o permanentă luptă cu regimul, mereu înainte și înapoi, știm cum să rezistăm regimului și regimul știe cum să ne reprime. E o bătălie constantă de ani de zile, cele două tabere se cunosc prea bine una pe alta. Întotdeauna Iranul a fost o țară a rezistenței. Nu am reușit încă, dar lupta pentru democrație de fapt a încpeut în anii 50, cu o lovitură de stat orchestrată de americani și de englezi, pentru ca apoi șahul să revină. E o luptă continuă.

 

Crezi că se schimbă lucrurile? E un nou guvern în Iran. Am fost de două ori – prima oară în 2010, apoi acum, în 2014. Mi se pare că, la prima vedere, s-au schimbat multe. 

Sunt optimistă în ceea ce privește viitorul Iranului dar, din ce văd, procesul va fi unul lent. Nu e vorba doar de regim. Iranul are o poziție fragilă pe scena internațională și cred că oamenilor de acolo le e frică de atacuri militare, de război. Ne temem că Iranul va fi atacat. Cultural vorbind, regimul a fost învins acum mult timp. E doar o chestiune de discurs politic acum.

E adevărat că s-au schimbat multe. E incomparabil mai bine decăt atunci când era Ahmadinejad. În 2010, era imediat după revoluția verde. A fost cea mai rea perioadă din istoria recentă a Iranului. Nu ne-am așteptat ca acele lucruri să se întâmple din nou: tortură, lupte, arestări, moarte. Credeam că asta ține de anii ’80.

 

Și totuși, încă sunt arestați oameni că dansează pe Happy…

Ăsta e regimul. Gărzile Revoluției sunt încă acolo. E un război între reformiști și fundamentaliști. Fundamentaliștii nu vor să-și piardă puterea, conservatorii nu vor să se exagereze.

 

Iranul e o țară prost înțeleasă. Ți se pare că e o diferență mare între perspectiva străinului asupra Iranului, influențată de media, și realitatea din țara ta? 

Media e leneșă. E confortabil să te folosești mereu de aceleași categorizări și stereotipii. Nu e vorba doar de Iran, ci de întreg Orientul Mijlociu. Dacă te gândești la expunerea mediatică, e vorba fie de dictîatorul însetat de sânge, fie de islamul fundamentalist. Nu e nimic altceva. Între ele este însă o lume vie de activiști, oameni tineri, artiști. Doar că mediei vestice îi e mult mai ușor să vorbească în termenii ăștia, e mai simplu așa să justifici atacurile.

 

Cum rămâne cu influența religiei, cel puțin la nivel teoretic? De fapt, am întâlnit foarte mulți atei sau oameni care făceau glume religioase și discutau relaxat despre islam. 

Nu sunt și nu am fost niciodată o persoană religioasă. Iranul chiar știe ce înseamnă când religia influențează politica. Efectul este nașterea unei națiuni de necredincioși unde toată lumea urăște religia. Și asta e prea mult, trebuie să poți avea o relație cu religia. dar, datorită guvernului din ultimii zeci de ani, am ajuns exact opusul. E din cauza legilor. Trebuie să-ți acoperi capul că așa spune legea, nu ai voie să mergi la petrecu, să bei alcool, totul din cauza legii islamice. Tot ce vrei să faci ca tânăr e interzis. Evident că începi să urăști religia!

 

Și să găsești metode foarte inventive să fentezi sistemul. 

Exact. Iranienii sunt foarte creativi când vine vorba să evite regulile impuse de sistem.

 

 Ce reacții la cartea ta ai primit din Iran?  

Foarte multe! E în curs de traducere în Farsi, dar la o editură din Suedia, cu siguranță nu va ajunge pe căi oficiale în Iran. Oamenii m-au văzut în media, la tv și am primit atâtea mesaje, toți îmi mulțumesc că am scris cartea.

 

Spuneai mai devreme că citești mult. Ne poți da câteva exemple de autori? 

Îmi place foarte tare Herta Muller. E una dintre scriitoarele mele preferate, am cărțile ei pe birou mereu, câteodată mă uit cum scrie pentru a-mi găsi inspirația. Îmi place foarte mult Milan Kundera, Arundhati Roy și atâția alții. Nimic nu-mi face mai mare plăcere decât să citesc poezie persană, mai ales modernă. Unul dintre cei mai importanți poeți ai noștri e Shamloo, îl citesc foarte mult.

 

Cartea ta e un succes internațional. De ce crezi că oamenii o citesc și rezonează atât de mult cu ea? 

Iranul trăiește ceva ce alte țări au trăit în trecutul recent, deci se pot identifica cu el. Dictaturile sunt mereu la fel. Unii dintre cititorii mei, de exemplu voi, românii, își amintesc propriul trecut. Sunt, de asemenea, oameni care se tem că în țările lor s-ar putea întâmpla ce se întâmplă în Iran de patruzeci de ani. De exemplu, în Grecia, am simțit că le e teamă că țara alunecă din nou în fascism, le-am perceput frica, mai ales pornind de la întrebările pe care mi le-au pus. Oamenii își văd, în cartea mea, fie viitorul, fie trecutul.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *