Antologia Scriitori la poliție, coordonată de autorul timișorean Robert Șerban, a apărut recent la editura Polirom. Treizeci și cinci de autori români, față-n față cu Poliția sau, mă rog, cu reprezentanții ei. Amenzi, declarații, furturi, dube, girofaruri, articole penale. Spaimă și amuzament, abuzuri și sentimentalisme, absurd cu carul. Poliție, poliție, poliție, good guys, bad guys & really bad guys. Una peste alta, o idee mișto, care a prins – cartea se vinde foarte bine!
Imediat după apariția antologiei, m-am gândit că n-ar fi rău ca autorii care semnează textele (o parte dintre ei, cei pe care i-am găsit atunci online – le mulțumesc pentru reacția rapidă!) să-l chestioneze pe cel care i-a provocat să scrie. Un fel de interviu, așadar, sau, dacă vreți, o mică surpriză pentru coordonatorul Robert Șerban. Să-ncepem!
Radu Vancu: Nu ai remușcări pentru că ne-ai compromis, cu proiectul acesta, orice șansă de a aplica pentru un job la Poliție?
Robert Șerban: Ia uite cine vorbește, dragă Radu! Tu? Tu care ai povestit, în cartea asta, cum, civil fiind, ai fost plimbat prin București cu mașina poliției, cu girofarul aprins, ca să ajungi cât mai iute la gară și să nu pierzi trenul spre nu-știu-ce festival de poezie? Tu care l-ai… făcut din câteva vorbe pe ditamai ofițerul și a trimis omul un polițist ca să te urce și-n tren? Păi nici Gabriel Oprea n-avea, domne, facilități din astea! Măi, Radu, pe tine, cu șarmul tău, te-ar face direct șef de secție și ți-ar da gradul de comisar dacă te-ar tenta să intri în rândurile apărătorilor legii. Zău așa!
Ioana Nicolaie: Cum ți se păreau milițienii când erai mic? Ai niște prime amintiri legate de ei?
R. Ș.: Dragă Ioana, când eram mic, milițenii îmi păreau mari. Când am mai crescut și am început să înțeleg ce-i cu viața aia (în ‘89 am avut 19 ani), mi-au părut mai mici. Tot mai mici. Mici și ai dracului!
Florin Iaru: Dragă Robert, ne-am cunoscut în Pădurea Verde. Dacă ții minte, mai venea pe acolo și Miliția, în control. Care a fost relația ta cu „ea”, în adolescență?
R. Ș.: Dragă Florin, nu vreau să fac pe eroul. Am fost un adolescent cu instinct de conservare și atenție distributivă bună (jucam baschet): cum vedeam câte-o caschetă de milițian, cum ziceam „șase!” și ne ușcheam din zonă. Iar la Pădurea Verde, unde a fost minunata tabără Excelsior, îl aveam cu toții – și noi, elevii, și voi, profii noștri de literatură – pe capo di tutti capi, directorul taberei, Florin Lupescu. Eu cred că acolo milițienii veneau să ne păzească, nu să ne caute la… buletine. Cred că și pentru ei raportul de forțe era limpede și pe… ordin, în favoarea dlui Lupescu, căruia nu-i trebuia uniformă ca să arate cine-i mai mare și mai tare…
Sorin Gherguț: Te-ai gândit vreodată să te faci polițist?
R. Ș.: Dragă Sorin, polițist, nu, dar șerif, o, da!
Bogdan Munteanu: Ce-ai zice dacă fiul tău (sau fiica ta, de ce nu), ți-ar spune într-o bună zi: tata, vreau să mă fac polițist(ă)?
R. Ș.: Dragă Bogdan, nu-mi băga morcovul de pe acum, te rog… Te credeam prieten, ce naiba! Păi întrebări din astea, tulburătoare, îmi pui tu mie? Deși, dacă mă gândesc că eu, copil fiind, am vrut să mă fac ba pinguin, ba pompier, parcă îmi mai vine inima la loc…
Lavinia Bălulescu: De dragul jocului, să presupunem că te-ar opri Poliția pentru o infracțiune oarecare la volan, viteză de exemplu. Să presupunem că le-ai spune, printre altele, că ești scriitor, atunci când te-ar întreba cu ce te ocupi. Să mai presupunem că nu te-ar crede și că, mai în glumă, mai în serios, te-ar pune să le dovedești că ești scriitor (chiar dacă nu ai avea o carte de-a ta la tine). Cum ai proceda?
R. Ș.: Dragă Lavinia, când eram mai tânăr și publicasem vreo două cărți, prozatorul Marius Tupan, Dumnezeu să-l aibă în paza lui, conjudețeanul nostru, mi-a dat un sfat pe care l-am urmat cu sfințenie: nu te lua niciodată în gură cu polițiștii (ba chiar recunoaște că ai greșit!) și să ai întotdeauna cel puțin o carte de-a ta la tine, în mașină. Dacă se poate ca respectiva carte să aibă, pe coperta a IV-a sau pe clapetă, o poză de-a ta, cu atât mai bine. Acest sfat înțelept, cu consecințe faste, îl dau și eu mai departe, aici și acum! Nu-l uita! Nu-l uitați, dragi scriitori-șoferi!
Florin Lăzărescu: Cât mai e mita prin Timișoara pentru depășirea vitezei?
R. Ș.: Dragă Florin, zău că nu știu. Și, oricum, trag nădejde că polițiștii timișoreni sunt mai interesați de emisiunile culturale de la TVR Timișoara, decât de tot felul de vitejiști. Și, îți mai spun ceva: de câteva luni avem atâtea semafoare în oraș, încât e imposibil să te mai poți lansa, ca pe vremuri: n-ai unde, e pista scurtă. Mai degrabă cu bicicleta. Chiar, or fi radare pentru bikeri?
Ștefan Manasia: Cînd ți-ai dat seama că nu mai ești suspect de serviciu?
R. Ș: Dragă Ștefan, când am fost șomer.
Viorel Marineasa: Robert, ce ai zice de o „redeschidere a cauzelor” evocate în volum (inclusiv a ta)? Cum s-ar putea face? De către ce instanță?
R. Ș.: Dragă Viorel, eu sper că orice instanță serioasă știe că un scriitor mai și fantazează. Sper că nu ar lua niciun judecător de bune… mărturiile împricinaților din Scriitori la poliție. Mi se și face frică de întrebarea asta a ta inchizitorială…
Daniela Rațiu: Textele primite se ridică la nivelul aşteptărilor tale? Şi nu mă refer la „încărcătura” literară, la stil, ci la „poveste”. Te aşteptai la poveşti mai surprinzătoare, „dure”, având în vedere că invitaţia ta nu se referea la ficţiune, ci la experienţe personale?
R. Ș.: Dragă Daniela, cartea asta a ieșit exact așa cum trebuia să iasă. Nu mi-am pus nicio țintă, nu am avut – nici măcar la nivel de imaginație – nicio așteptare. Fiecare autor e… responsabil pentru ceea ce a scris și a semnat. Nu am refuzat niciun text, fiindcă, zic eu, niciun text din Scriitori la poliție nu e de refuzat, chiar dacă unele sunt mai tari decât altele, mai explozive, mai… polițiste. E o carte cu de toate în ea, o carte prietenoasă și, cum se zice în Banat, faină.
un cristian: Mărturiile din carte sunt reale, cel puțin așa se spune. Hai să ieșim puțin în decor. Spune-ne un banc cu polițiști. Poate fi și sec.
R. Ș.: Dragă Cristi, un polițist intră într-o bibliotecă publică și merge fix la un pletos și bărbos care citește și pe care îl întreabă: „Droguri? Arme? Bani?” „Nu, mersi… O cafea, te rog”.
Moni Stănilă: Dragă Robert, Bega sau Dunărea?
R. Ș.: Dragă Moni, la Severin, Bega, la Timișoara – Dunărea.
Mihail Vakulovski: Dacă ai fi antrenorul echipei naţionale de literatură (nu, de poezie, hai să ne oprim aici) a generaţiei tale (să zicem că-i ca la fotbal), care ar fi echipa ta de start? (ei, cum cu cine jucăm, cu generaţia tânără, adică generaţia „optzeci”)
R. Ș.: Dragă Mihai, întâmplarea face ca, recent, să fi descoperit prin computer acest text, pe care îl reproduc aici. Asta ca să înțelegi și tu, și generația mea, că vorbesc serios când mă refer la fotbal.
Când sunt într-un grup de masculi, iar discuţiile ajung pe… terenul de fotbal, încerc să le deturnez spre unul dintre celelalte două subiecte la care ne știm foarte bine noi, bărbaţii: „politică” şi „femei”. Asta pentru că nu mă pricep aproape deloc la fotbal. Şi, câteodată, chiar o recunosc cu seninătate (când sunt între amici, între prieteni).
Ca tot omul, am jucat şi eu fotbal cu castane în curtea şcolii, am bătut mingea în faţa blocului, pe terenul de la ţară (asta după ce erau gonite gâştele şi caprele ce păşteau iarba), am umplut și eu bășici de cauciuc cu pietre şi am aşteptat să văd cum dă vreun fraier cu piciorul în ele.
Dar ca să mă întorc la matcă, musai să recunosc că cine mă avea pe mine în echipă, avea trei jucători în plus, căci alergam de la o poartă la alta, eram şi fundaş, şi mijlocaş, şi vârf. Ba şi portar… Treaba tristă a fost că „prezenţa mea pe tot terenul” nu era suficientă ca să mascheze profunda-mi nepricepere cu mingea. Aşa că, rând pe rând, coechipierii mei de la oraş şi sate s-au prins că eram în plus şi că mai mult îi încurcam decât dădeam un… picior de ajutor. Când prindeam echipa, mă trimiteau în poartă. Chestia era că n-aveam răbdare să „şomez” între ghiozdane, bolovani, stâlpi sau ce mai ţinea loc de poartă.
Aşa că, prin clasa a opta, am devenit baschetbalist. Îi dispreţuiam cu stimă pe cei care jucau fotbal, căci practicau un joc lent, bleg, plictisitor (astăzi cred acelaşi lucru despre „sportul rege”, mai ales când mă mai nimeresc să văd o fază, două din campionatul intern).
Chiar dacă, de-a lungul timpul, datorită baschetului era să-mi pierd un ochi, am fost muşcat de cap (trei copci), am avut glezna de două ori băgată-n ghips, mi-au fost date peste cap cam toate cele 10 degete, am luat o serie lungă de coate în mai toate zonele esențiale ale corpupului, iar azi mă doare piciorul drept din cauză că am… bătut pe el vreo 30 de ani, tot de o minge primită sub centură, pe terenul de fotbal, îmi amintesc. Cu groază!
Lavinia Braniște: Spui într-un interviu că scriitorii au talentul de a face din țânțar armăsar. Ți s-a întâmplat vreodată să fii „victima” unui confrate scriitor, care a scris ceva despre tine și a mai și înflorit?
R. Ș.: Dragă Lavinia, toate cronicile la cărțile mele mă transformă, consider eu, în victimă. Mai ales cele… pozitive. Cred că scriitorii care au avut amabilitatea și răbdarea să „povestească” despre mine în recenziile și cronicile lor, (m-)au înflorit. Motiv pentru care le mulțumesc!
Alexandru Potcoavă: Te-ai gândit deja la o nouă antologie cu întâmplări din viața scriitorilor?
R. Ș.: Dragă Alex, mă gândesc la mai multe, ca să fiu sincer. Iar pentru una dintre ele am deja un motiv… senzațional: coperta! Am deja o copertă care strigă după conținut. Așa că…, acuși, acuși!
