20160821_120036

Ca și în cazul seriei Harry Potter (pe care am început s-o citesc înainte să apară ultimul volum, deci destul de târziu), din varii motive (toate superficiale) nu am fost deloc interesată să citesc cărțile polițiste ale lui Robert Galbraith, aka J.K. Rowling. Asta până când am ales pentru discuție la Clubul de carte Editura Trei ultimul volum al seriei, Carieră malefică. Pentru că aveam timp și pentru că, dacă tot trebuia să fac o treabă, am zis să o fac până la capăt, am început să citesc seria cap-coadă: Chemarea cucului, Viermele de mătase și Carieră malefică (se pot citi și separat, pe parcursul romanelor există suficiente lămuriri ca să înțelegi legăturile dintre personaje, dar, într-adevăr, înțelegi mai bine dacă le citești în ordine).

Concluzia pe scurt este că de mult n-am mai citit o serie de romane polițiste care să-mi placă așa de mult și să mă țină atât de mult în suspans. Practic, în cele două săptămâni cât le-am citit (deh, am mai și lucrat în timpul ăsta, am mai avut și altele de citit), a fost o corvoadă tot ce mă îndepărta de Cormoran Strike și de asistenta lui, Robin.

Galbraith (sau, în fine, Rowling, nu știu de ce tot insistă să păstreze pseudonimul ăsta) este un foarte fin psiholog, extrem de atent la detalii (poate să caracterizeze un personaj, o casă sau o stare de spirit în doar câteva cuvinte) și care stăpânește foarte bine tehnicile suspansului. Dincolo de intriga polițistă care pentru mine, deși citesc romane polițiste, este întotdeauna secundară, în seria Cormoran Strike găsești ce e mai bun în genul polițist: o foarte bună înțelegere a psihicului uman și personaje memorabile. Cormoran și Robin sunt personaje foarte bine individualizate, veridice și lipsite de obișnuitele clișee (detectivul super mega deștept, cu intuiții super mega sclipitoare, care nu se înșală niciodată, și asistenta drăguță și neînfricată care urmărește infractori periculoși fără măcar să-și murdărească haina, nu mai zic de răni și altele).

Dincolo de personaje mi-a mai plăcut faptul că, cel puțin în primele două romane, nu simți frustrarea aia obișnuită din romanele polițiste când scriitorul îți ascunde detalii ca să te conducă pe piste false. Mai puțin reușit din punctul ăsta de vedere mi s-a părut chiar a treia carte, care m-a și obosit puțin. Tradiționala căutare a suspectului de crimă a urmărit aici patru piste, adică patru posibili criminali, fiecare cu trecutul propriu, iar la un moment dat deja începusem să-i amestec. Însă, pe de altă parte, e mult mai veridic ca, într-o anchetă, să ai mai mulți suspecți, nu doar unul. Și, tot referitor la al treilea volum, a fost singurul în care mi s-a părut că scriitorul ne-a tras pe sfoară ca să aibă un criminal à la Agatha Christie (adică scos din mânecă la finalul cărții, după ce merseseși pe toate pistele false). Există o scenă în roman în care unul dintre posibilii criminali se întâlnește cu asistenta lui Strike și care, privită retrospectiv, ar fi trebuit să dea o altă turnură evenimentelor.

Însă, cum ziceam, nu mă interesează atât de mult intriga polițistă, cât relațiile între personaje și, la această serie, chiar asta a fost ceea ce mi-a plăcut cel mai mult: felul cum a reușit Galbraith să creeze două personaje puternice și complicate, cu plusuri și minusuri, siguranțe și îndoieli, fără să se adâncească în clișee și fără să se grăbească. Deși se apropie de tipul detectivului particular american pe care-l știm din romanele lui Raymond Chandler sau din filmele cu Humphrey Bogart, Cormoran Strike nu este doar tributar acestui model. Fost polițist militar, și-a pierdut o parte a piciorului drept într-o explozie, iar fiecare acțiune și deplasare a sa este însoțită de cunoașterea acestui fapt. De la o ridicare bruscă de pe scaun, la faptul că nu poate alerga după un suspect, la durerile și iritațiile produse de proteză, la scene în care stă întins în pat fără proteză, de fiecare dată când Cormoran Strike se mișcă simți odată cu el cum se mișcă un om ce are o proteză pe post de picior. Într-o lume în care pe Facebook suntem cu toții fericiți și în reclame suntem cu toții perfecți, mi se pare un câștig deosebit faptul că Galbraith a reușit să construiască un personaj imperfect atât de veridic și, mai mult, că a introdus o fisură în lumea noastră în aparență perfectă în care boala și moartea au început să fie simțite ca indecente sau chiar tabu.

Un personaj la fel de reușit este Robin, asistenta lui Strike, care, spre deosebire de el, chiar evoluează pe parcursul seriei, de la tânăra timidă și sigură pe viitorul ei cu care începe Chemarea cucului (proaspăt logodită, cu un inel cu safir pe deget, un iubit contabil împreună cu care era din liceu și un viitor sigur și organizat în fața ei), la o tânără din ce în ce mai îndrăzneață în Viermele de mătase și, apoi, o parteneră tot mai eficace, dar care dezvăluie un trecut dureros în urmă. Mi-a plăcut foarte mult felul în care a fost construită relația dintre Robin și logodnicul său, Matthew, amestecul de iubire și dezamăgire, relațiile de putere dintre cei doi și felul în care acestea se schimbă, dar și felul în care iubirea se transformă în dezamăgire, rămânând, cu toate acestea tot iubire. Nimic nu e simplu în iubire și, cu atât mai puțin în relațiile de lungă durată, iar Galbraith a surprins extraordinar de bine toată această dificultate a iubirii reale, a acelei iubiri de care avem parte cei mai mulți dintre noi și din care evadăm în povești cu prinți și nunți regale.

În plus, din punctul de vedere al construcției romanului, această iubire complicată ne-a mai scăpat de un clișeu: cel conform căruia, după ce lucrau împreună și se descopereau unul pe celălalt, Robin și Strike ar trebui să sfârșească îndrăgostindu-se unul de celălalt. Bine, asta e o chestie care rămâne de văzut, seria nu pare să fie încheiată și, de altfel, pe mine nu m-a convins și nu mi-a plăcut turnura pe care a luat-o relația dintre cei doi în finalul celui de-al treilea volum și nici felul abrupt și plin de mister în care s-a încheiat cartea. Dar, în fine, asta e de gustibus.

Pe lângă personaje și, mai ales, relațiile dintre personaje care sunt foarte bine construite, și dincolo de poveste și suspans (la fel de bine realizate), printre rânduri se mai poate citi ceva care adaugă savoare romanelor: ironia mușcătoare și plină de bun-simț a lui Rowling, aia care o face să dea cele mai mișto replici pe Twitter. De la eroul principal perfect prin imperfecțiunea lui, la detalii legate de cine are puterea într-o relație, subtilele misoginii de care nu scăpăm oricât de moderni și de civilizați am fi, la tot felul de prejudecăți, relicve ale unei societăți aristocratice de mult dispărută (suntem, totuși, în Londra), dar îndelung regretată. Și, apropo de Londra, orașul însuși pare a fi personaj în carte, un oraș cosmopolit, cu mai multe identități ce se suprapun, și ar fi nevoie de un articol separat pentru a vorbi doar despre felul în care este realizată imaginea metropolei în aceste romane.

Am tras concluzia de la început, și anume că mi-au plăcut foarte mult cele trei romane, așa că închei spunând scurt că, dincolo de personaje și de povești cu criminali, romanele din seria „Cormoran Strike” sunt lecturi plăcute care demonstrează că J.K. Rowling este, în primul rând, o foarte bună povestitoare și vi le recomand cu mare căldură.

Blogger literar, absolventă de filologie și studii vizuale, doctor în filologie al Universității din București din anul 2012, autoare a volumului „A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și șahul cu moartea” (Ed. Universității din București, 2014).


3 comentarii
  1. Laura

    Am citit şi eu primele două romane, mi-au plăcut foarte mult. Pe al treilea nu am apucat încă, sper să reuşesc curând, dacă îl găsesc de împrumutat la bibliotecă. Încerc să nu mai cumpăr cărţi în perioada următoare 😀

    Reply
    1. Laura Câlțea Post author

      Eu nu reușesc să nu cumpăr. Am reușit, însă, altceva: îmi stabilesc un buget lunar pe care să nu-l depășesc. Până acum a funcționat 😀

      Reply
  2. Oni

    Wow. Am ezitat de vreo doua ori înainte sa intru sa citesc recenzia. Acum nu îmi pare rău deloc ca am intrat. Tocmai m-ai convins să o caut și să o citesc. Și mi-ai adus aminte că trebuie să citesc și Harry Potter. 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *