Gheişele de Robert Guillain nu este o carte de ficţiune, nu este un roman. Este un eseu de cultură, tradiţie şi istorie japoneză, presărat cu elemente (auto)biografice. Guillain a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi jurnalişti ai agenţiei de presă (numită atunci) Havas, mai târziu France Presse, cu vaste cunoştinţe despre cultura, politica şi societatea Asiei în general şi Japoniei în particular.

Pe când era un reporter tinerel, recent detaşat la Tokyo, marea curiozitate de “gaijin” (străin) era, desigur, lumea gheişelor, retrasă, discretă şi deschisă destul de puţin străinilor, în afara cazului în care aveau bani.

– Ce este o gheișă? Este cea care, într-o țară în care soțiile nu au dreptul să râdă, se ocupă, cu desăvârșit profesionalism, de buna dispoziție a domnilor, în special de cea a onorabililor vizitatori cu mulți dolari“.

Deşi un tânăr reporter francez la Tokyo la sfârşitul anilor 30 nu are buzunarele doldora, Guillain, prin relaţiile sale şi personalitatea prietenoasă, curioasă şi cercetătoare, reuşeşte să se facă până la urmă invitat la o cină cu gheişe (visul oricărui bărbat în vizită în Japonia acelor vremuri), devenind cunoscut şi apreciat în acest cerc select din cartierele “fetelor-floare”.

Ca orice străin, avea la acea vreme şi el o imagine destul de deformată asupra rolului şi atribuţiunilor unei gheişe:

Şi eu care mă aşteptasem să gust din deliciile amorului nipon! În loc de toate astea, am fost politicos conduşi la taxi pentru a ne întorce la hotel. Vreţi să aflaţi adevărul? Un banchet cu gheişe e la fel de plin de erotism ca o cină luată la Armata Salvării!

Ce este deci o gheişă? Este o tânără domnişoară care e (era) supusă o vreme îndelungată unei instruiri acerbe. În perioada ei de ucenicie, pe când se numea nu gheişă, ci maiko, învăţa să danseze, să cânte la shamisen, să caligrafieze, şi orice altceva o mai putea face o companie fermecătoare pentru diverşii domni musafiri. Departe de a fi o prostituată – cum s-a deformat imaginea după al doilea război mondial şi ca urmare a interferenţelor generalului MacArthur în societatea japoneză, ’emancipând’ femeile – gheişa era o alternativă legală, elegantă, rafinată şi extrem de costisitoare la viaţa de familie.

Gheişa era într-adevăr o furnizoare de plăceri, dar nu dintre cele occidentale, ale trupului, care au intrat in realitatea cotidiană japoneză odată cu soldaţii americani şi cu necesităţile lor trupeşti. În sărăcia şi în dezastrul lăsat de război în Japonia la mijlocul anilor ’40 lucrul cel mai facil era să distrezi americanii fascinaţi de apariţiile misterioase ale gheişelor, care au apărut precum ciupercile după ploaie, ţărăncuţe fără cultură şi fără pic de rafinament, gheişe doar cu numele, curviştine oportuniste în realitate.

MAIKO AND GEISHA -- A Bright day in the Studio
(gheişă şi maiko; sursa)

Ce ni se cerea? 1. să fii frumoasă; 2. să nu fii deloc vulgară: 3. să trăiești într-o lume a dragostei și eleganței, într-o perpetuă competiție, de altfel, cu celelalte: 4. să practici o artă austeră. Cum să îndeplinești astăzi toate aceste condiții, spuneți-mi?

“De ce gheișe, când avem soții? Ei bine, am sa-ți spun, dragă Guillain. Epoca Tokugawa, timp de trei secole, a pus pe primul loc regula următoare: o femeie acasă, ca să-ți dea urmași, și una afară, ca să faci dragoste cu ea. Acest precept venea de la Confucius, interpretat în stil japonez.”

Confucianismul trasase clar rolul şi îndatoririle femeilor în societatea japoneză. Femeia trebuia să asculte – de tată când era copilă, de soţ când era măritată, de fiu când era văduvă. Treburile ei se rezumau la cele casnice, iar ale soţului în afara casei. De aşteptat ca tot în afara casei să caute şi distracţia, moment în care a intervenit lumea fascinantă a gheişelor. O gheişă poate vorbi fără să ceară voie, poate să râdă, poate să bea (cu discreţie şi moderaţie) alături de bărbaţii cărora le toarnă fără încetare perfidul sake; o gheişă are luxul de a îşi petrece viaţa citind, pictând, caligrafiind, scriind poezii, cântând şi, eventual, făcând cumpărături de valuri noi de mătase pentru fabuloasele kimono-uri. Şi îşi permite toate acestea tocmai pentru că este o plăcere rafinată, iar prezenţa ei are nişte costuri astronomice, fie că este o apariţie publică, fie în particular în viaţa vreunui domn generos.

Acești oameni plin de bani erau mai cultivați decât cei de azi și nu erau doar în căutare de sex. Jucători, rafinați, îndrăgostiți, trăind adesea câte o dramă secretă, uneori se sinucideau… Imaginați-vă că ajungeau să organizeze pe rogojini chiar și concursuri de caligrafie. Se hotăra un subiect: zăpada. Fiecare făcea un poem. O gheișă îl cânta pe cel mai bun.

https://www.flickr.com/photos/harcourt/2547685857/in/set-72157604040530732 (sursa)

Preţ de 250 de pagini, în Gheișele, Robert Guillain povesteşte despre viaţa gheişelor la Tokyo sau Kyoto, cu umor, cu discreţie, fluid. Vorbeşte cu pasiune dar şi cu nesfârşită nostalgie despre cartierele cu căsuţe de lemn, despre râurile cu sălcii, despre casele de ceai, despre tradiţii neschimbate de secole, despre autenticitate, şi oftează uneori – când ridică privirea din amintiri şi vede prezentul cu betoane şi cu baruri moderne în care japonezului contemporan îi sunt sucite minţile prin alte metode – întrebându-se până când vor mai supravieţui fetele-floare, o specie pe cale de dispariţie, împreună cu toate tradiţiile lor, cedând şi ele, încet-încet, în faţa occidentului.

Pentru mai multe poveşti despre dragoste şi lipsa ei, despre Japonia de început de secol 20 şi despre fascinanta lume a gheişelor şi chiar a curtezanelor, vă recomandăm cartea Gheişele de Robert Guillain, 256 de pagini, 25 de lei, editura Polirom 2014.

GEISHA PLAYING A SAMISEN in OLD JAPAN

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *