Miercuri, 28 ianuarie, am fost la o seară de poezie, la Librăria Bastilia, unde erau invitate Nora Iuga și Adela Greceanu, într-un eveniment moderat de Emanuela Ignățoiu-Sora, ea însăși poetă (Ingluvii, Charmides, 2014). O seară foarte reușită, cu lecturi de poeme minunate, line, revoltate, cu personalitate, talent și ton adecvat (în ceea ce le privește pe ambele scriitoare), cu discuții interesante despre scris, despre de unde vine poezia, ce înseamnă ea, un joc simpatic și multe altele. Ascultând, m-am bucurat că, în ultimul an, m-am reapropiat de poezie. E un cumul de factori care a influențat această împăcare pe cale amiabilă, dar, am mai spus-o cu fiecare ocazie, principalul motiv a fost poezia Adelei Greceanu. Mai precis, cel mai recent volum semnat de aceasta, Și cuvintele sunt o provincie (Editura Cartea Românească, noiembrie 2014).
Prima dată când am ascultat câteva poeme din acest volum, în lectura autoarei, a fost la FILIT, ediția a II-a, chiar în prima zi de festival. Mi-aduc aminte că aveam laptop-ul în brațe în sala din Casa „Dosoftei” și-mi notam, febril, fragmente de discuții. Când Adela Greceanu a început să citească, m-am oprit din notat, ca sub o vrajă, și am ascultat. Atât. Am plecat de acolo puțin năucită, puțin pe gânduri, emoționată, provocată. Dacă aș fi avut curaj, aș fi mers țintă la poetă și i-aș fi cerut paginile de manuscris să le citesc atunci, pe loc. N-am avut. Și oricum nu s-ar fi cuvenit. I-am cerut, în schimb, primul poem din volum și l-am publicat aici, pe Bookaholic, pentru ochii voștri curioși. Îl redau și mai jos.
De atunci și până miercuri, la seara de poezie despre care vă povesteam, pe scurt, mai sus, am participat, în total, la vreo patru lecturi de-ale autoarei din acest volum. De aceea, poate, îmi răsună vocea ei în cap de fiecare dată când citesc din Și cuvintele sunt o provincie. Atipic, pentru mine, e și faptul că, până acum, am citit cartea aceasta fantastică de poezie de două ori. Știu versuri pe de rost, fără să intenționez să le memorez (spre deosebire de acum mulți ani, prin liceu, când aveam obiceiul să învăț câte o poezie pe zi).
Așadar, având în vedere toate aceste date, experiența pur subiectivă prin care am trecut și trec cu volumul Adelei Greceanu, m-am hotărât, după renunțări și reveniri, reveniri și renunțări, să scriu câteva rânduri despre Și cuvintele sunt o provincie. Nu, materialul acesta nu poate fi o cronică, nu am instrumentele necesare pentru a scrie ceva profesionist (orice ar însemna asta) în acest sens, au făcut-o sau o vor face alții. Și, oricum, mi-ar fi teamă că i-aș face o nedreptate. Cuvintele sunt o provincie, până la urmă, așa că ele nu pot cuprinde totul. Acesta este, cel mult, un text entuziast, personal, o confesiune publică, dacă vreți, în ceea ce privește un volum pe care-l consider cartea de poezie a anului 2014.
Adela Greceanu s-a născut la Sibiu în 1975 și este scriitoare şi jurnalistă de radio (la Radio România Cultural, din 1998). Titlul volumului meu, care mă preocupa atît de mult… (Editura Eminescu, 1997) este volumul său de poezie de debut. Acestuia i-au urmat Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004). În 2008 a schimbat puțin macazul și a publicat un roman, Mireasa cu şosete roşii (Editura Polirom). În 1998 a apărut antologia critică Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov, realizată de Marin Mincu.
Iată, au trecut zece ani de la ultimul volum de poezie publicat și până la cel de față și șase ani de la ultimul volum (de proză) apărut. Nu știu dacă în toți acești ani a lucrat la Și cuvintele sunt o provincie – și, oricum, se poate ca acest lucru să fie irelevant -, însă volumul este atât de omogen, echilibrat, plin de sensuri, cu o temă care planează asupra acestuia și un personaj central bine construit, cu o voce aparte, încât, din punctul meu de vedere, e desăvârșit, „lucrat” până în cele mai mici detalii.
Adila este personajul central pe care îl pomeneam mai sus, cea care ne vorbește din primul poem până la ultimul, mai întâi la persoana I singular, apoi la a III-a singular și, în poemele dinspre final, se adresează la persoana a II-a singular, către un „tu” feminin, fetița – femeie, „de 34 de ani care arată ca la 14”, cea care este o „provincială vizavi de dragoste”, „vizavi de propria mea vîrstă” și „vizavi de frumuseţe”, căreia „îi lipseşte cu desăvîrşire talentul de a fi femeie”. Adila este naratoarea, cea care ne trage în lumea pe care o vede, simte, aude, miroase, dintr-o poziție marginală, de la fereastra garsonierei sale de 18 mp, „pentru care va plăti rate pînă după pensie”, de la etajul opt, din cartierul Dristor:
„Cînd am auzit prima oară numele cartierului, / am simțit pe limbă piper alb, / în nări miros de grătar încins / și în urechi zgomot de tramvai. / Nu știam atunci că / sos de șaorma-cu-de-toate, / bălegar uscîndu-se la soare, / șuruburi, șaibe, cuie, piulițe / rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte / în garsoniera de jos / vor însemna pentru totdeauna Dristor. / Și Mariana cu barbă, / și băieții ei dichisiți, / și iubișoarele, / și adolescenții umblînd în grup de colo-colo, / și ceremoniile funerare, / cînd jaguare, merțane, jaguare, merțane, / se-nșiră melancolice / de-a lungul străduței care desparte blocul de cimitir, / și piața colorată și ieftină din spatele blocului, / și tramvaiul croindu-și drum (…)”.
Numai din această poziție provincială (fereastra de la etajul opt, dar și locul în autobuz, cel de la masa femeii la care merge, etc.), Adila poate observa lumea din exteriorul său, dar și din interiorul său. Numai așa ne poate reda toate acestea, uneori cu o fascinație nemărginită, alteori cu o candoare delicioasă desprinsă din atitudinea și instrumentele unui copil care vede lumea, uneori cu o seriozitate și o capacitate de introspecție demne de o femeie matură, alteori cu un umor (!) rafinat, greu (ba chiar aproape imposibil) de găsit în poezia contemporană, sau cu o ironie fină ori cu o melancolie copleșitoare.
Prin intermediul ei le descoperim pe celelalte personaje: vecinul din garsoniera de dedesubt („Mai ales noaptea / bărbatul în vîrstă / care locuiește sub garsoniera mea / scapă din mînă mici obiecte – / șuruburi, șaibe, cuie, piulițe -, / care se rostogolesc pe gresie / pînă-n zori.”), florăreasa Mariana (care „vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie, / pămînt pentru flori, flori și coroane de flori, / flori naturale / și flori artificiale / într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.” și a cărei voce ascuțită „ajunge pînă la etajul opt, / chiar și cînd geamul e închis. / Cu toate astea, nu se poate spune / despre ce vorbește.”), vânzătoarea de la magazinul de lângă bloc, alt vecin de bloc și „iubișoara” sa, trei dintre oamenii care „vor să fie prietenoși. / Oamenii sînt prietenoși”, dar și Gaby sau Udo – care vin din pânzele amintirilor, din generală, respectiv din copilărie -, bărbatul care vine în garsoniera ei din când în când, prietena matură, „cea mai puternică, / cea mai aspră și cea mai dreaptă”, „categorică și severă”, care „deși nu ești mama care m-a născut, / știi exact de ce am nevoie / și știi exact ce-i mai bine pentru mine.” ș.a.m.d.
Formă și limbaj poetic, cu schelet de proză, scene banale, cu tâlc, dure, tandre, triste, bucăți de conversații de peste drum, de la magazin, din autobuz, răscoliri din trecut, temeri din prezent și atât de multe altele construiesc universul poetic al Adelei Greceanu din Și cuvintele sunt o provincie. Singurătatea, neputința de a se adapta la lumea aceasta, limitele cuvintelor, personalitatea Adilei și lentilele prin care ea filtrează spațiul, timpul, oamenii din jurul ei, sunt doar câteva dintre elementele care te țin în volum, te fac să întorci paginile pe nerăsuflate, să te întorci, din nou și din nou, la el. Cu fiecare lectură, Și cuvintele sunt o provincie înflorește din ce în ce mai mult. Te duce cu gândul la condiția poetului, de exemplu – este acesta asemănător Adilei? Sau la cuvintele care nu pot cuprinde tot și n-o vor face vreodată, întotdeauna ceva nu va putea lua forma unui cuvânt. Altfel spus, Și cuvintele sunt o provincie este un volum de ținut aproape.
