Will Gompertz este tipul de istoric de artă care vrea să scoată obiectul interesului său din zona de jargon profesional şi să povestească, cât de cursiv, explicit şi amuzant poate, cum stau lucrurile (sau cum au stat) când vorbim de artă modernă.
Punctul de start e anunţat chiar în subtitlu (Tot ce trebuie să ştii despre ultimii 150 de ani), tonul e complice, colocvial, iar informaţia pe care o aduce în această istorie excentrică a artei moderne e valoroasă, de multe ori demistificatoare şi, foarte important, captivantă.
Will Gompertz ţine mult să scoată artei de sub autoritatea exclusivă a experţilor, el fiind, fără îndoială un expert: a fost director la Tate timp de şapte ani, este arts editor la BBC şi a scris pentru The Times, The Guardian şi alte publicaţii de acelaşi calibru. În 2009 a făcut un one-man comedy show despre, desigur, arta modernă, cu care a urcat pe scenă la festivalul de la Edinburgh. Show-ul s-a jucat cu casa închisă, făcându-l pe Gompertz şi mai popular decât era deja. Cam genul ăsta de show cu nume mari din arta modernă e şi în spatele acestei Istorii, care a fost deja vândută cu mare succes.
Ce e diferit în cartea lui faţă de multe alte cărţi de artă modernă și istoria ei, inclusiv cele cu ţintă mai largă decît cercul specialiştilor din domeniu, este faptul că se pricepe foarte bine să spună poveşti cu picturi, artişti şi „ –isme“ şi că nu se lasă intimidat de greutatea „maeştrilor“ despre care povesteşte. Din aceste motive, cartea lui curge şi te ţine în ea, aduce la lumină jumătăţi de adevăr ocultate (cum e, de exemplu, situaţia femeilor artiste, îndelung excluse din canonul marilor maeştri), detalii rare, judecăți cumpătate și comentarii pur şi simplu comice.
Aceste detalii nu ţin musai de universul artiştilor despre care scrie, ci inclusiv de cel al specialiştilor. Limbajul însuşi din cataloagele expoziţiilor, ca să ne oprim la un singur exemplu, poate stârni un comic dement. Evident, involuntar şi prin exces de obtuzitate pretenţioasă. Nu e bine, zice Gompetz, dar înţelege de ce s-a ajuns aici. „Se spune că istoria artei nu este suficientă pentru toţi istoricii artei, ceea ce explică într-o anumită măsură de ce oamenii care lucrează în muzee se cramponează atât de tare de detalii exacte.“ Şi când o mână de specialişti trebuie să se adreseze unui public din ce în ce mai numeros, dar să şi folosească, pentru secta din care fac parte, limbajul consfinţit, adică unul suficient de contorsionat şi de obscur încât să le probeze legitimitatea, iese ceva neinteligibil,pretenţios, ridicol:
Muzeele sunt instituţii savante pline de oameni foarte inteligenţi, unde descoperi adesea că până şi paznicii şi chelnerii de la cafenea au doctorate în istoria artei obţinute la o universitate de renume. Atmosfera din aceste instituţii e competitivă din punct de vedere intelectual, iar tachinările şi remarcile sarcastice despre cine ştie ce aspect pictural ezoteric sunt la ordinea zilei. Şi nu poţi face asta decât dacă cunoşti tot felul de amănunte; de exemplu, că Rothko a folosit un vernis care conţinea răşină de dammar, ou şi ultramarin sintetic în ultimele sale lucrări.
E greu, probabil, să fii un specialist în ceva atât de alunecos ca arta modernă şi, de la o vreme, tot mai disputat, cum e arta contemporană şi să reuşeşti să te faci înţeles de oameni care nu-şi petrec toată ziua discutând cu curatori şi demontând instalaţii. Prin cartea pe care a scris-o, Will Gompertz încearcă să dezamorseze blocajul ăsta şi să arate că se poate comunică în continuare, că există o înşiruire de episoade povestibile chiar şi în spatele celei mai abstracte pânze. Că există un sens în arta care se face acum, sau măcar motive bune de râs, sau măcar subiecte bune de discuţii. Şi, să nu uităm, suficienţi excentrici îndeajuns de calculaţi şi de bogaţi încât să investească milioane de dolari în aşa ceva.
Cartea lui Will Gompertz începe cu Fântâna lui Duchamp şi cu turnura pe care limbajul artei a luat-o de la ready-made în acolo. Trece la preimpresionism, ajunge la postimpresionism şi de aici pînă la final radiografiază cele mai soneore „-isme “, recompunându-le cronologia cu detalii iconice, dar şi de culise. Recunoaşte şi în prefaţa cărţii că, pentru a închega totul într-o poveste, şi-a luat libertatea de a a recompune scene „antologice“ aşa cum şi le-a închipuit sau aşa cum s-ar fi putut întâmpla. Şi i-a ieşit, din primul capitol, în care povesteşte cum şi-a ales Duchamp pisoarul dintr-un magazin de instalaţii sanitare de pe Fifth Avenue, până, la capitole bune distanţă, în care descrie pur şi simplu modul de lucru şi tehnicile folosite de artiştii pop, de Warhol, de Roy Lichtenstein sau de pictorii furioşi ai abstracţionismului american.
Istoria lui Will Gompertz e o carte excentrică, la fel ca autorul ei. Se adresează onest, prietenos şi amuzant cititorului interesat să ştie ce s-a petrecut în artă, de la preimpresionişti până la Banksy. Faptul că e colocvial nu înseamnă că dă informaţii uşurele sau doar parţiale. Dă toate informaţiile relevante pentru a înţelege exact ce s-a întâmplat într-un moment anume, cum a ajuns un curent să se coaguleze, împotriva a ce s-a poziţionat, cum a sfidat (sau doar a consolidat) ierarhiile valorice sau cum a schimbat (şi din ce motive) însăşi definiţia conceptului de artă. Are, desigur, şi planşe color.
E genul de carte care pur şi simplu îţi stârneşte un apetit pentru informaţie, pagină după pagină, şi cu care te poţi deplasa liniştit în orice oraş în care există măcar o expoziţie de văzut. Nu numai că-ţi clarifică perspectiva, dar pur şi simplu îţi creează dispoziţia de a privi şi de a te interesa de artă, dispoziţie cu care, să fim sinceri, niciunul dintre noi nu se trezeşte în fiecare zi.
O istorie a artei moderne, de Will Gompertz este tradusă de Daniela Magiaru şi a apărut recent la Editura Polirom
Cartea poate fi comandată de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.
