Trebuie sa recunosc: Oglinda lumii mi-a atras atenţia în primul rând pentru că e o ediţie foarte frumoasă şi în al doilea, pentru că se numeşte aşa: Oglinda lumii. Când m-am gândit la implicaţiile lui, titlul mi-a displăcut imediat. Arta numai oglindă nu e, iar dacă ar fi, n-ar fi una a lumii, ci a unor indivizi…. Dar, cel puţin, era un titlu ceva mai inventiv (rar i se întâmplă unei istorii a artei!) şi, după ce am citit ce povesteşte Julian Bell, mi-am dat seama că, de fapt, e şi unul foarte potrivit pentru felul în care vede el lucrurile.

Şi cu toate că felul în care vede el lucrurile nu are aceeaşi doză de inedit ca în cazul lui Daniel Arasse (a cărui carte chiar a fost o surpriză), te pune totuşi să te întrebi de ce nu-ţi plac, de fapt, istoriile convenţionale ale artei. Pentru că sunt de obicei occidentalo-centriste? Pentru că acoperă imaginile cu nişte texte bătrânicioase, plictisitoare, care uneori îţi dau impresia că pică pe lângă chestia pe care o vezi tu cu adevărat? Pentru că punctul lor de vedere e aproape întotdeauna masculin şi dominant? (Şi motive mai sunt.)

Bell nu caută succesiuni acolo unde nu există; nu vede istoria artei ca pe ceva „progresiv”, deşi o povesteşte mai mult sau mai puţin cronologic. Când vorbeşte despre Lascaux, îţi spune că după ce Picasso a vizitat, în 1940, peşterile cu desene, a ieşit de-acolo şi a zis: „Se pare că n-am învăţat nimic.” Adică da, în artă nu-i loc de „progres”.

Iar lângă imaginea celebrului bust al lui Nefertiti, notează că după ce a fost expusă în Berlin, în 1923, „capodopera lui Tutmosis a contribuit la fel ca orice operă de artă contemporană la cristalizarea ideilor secolului al XX-lea cu privire la frumuseţea feminină.” Dacă te uiţi mai bine, pare evident, nu?

Gata cu Occidentul-centrul-Universului, gata cu acea istorie a artei care însemna „evoluţie”, de la „primitiva” preistorie, la „avangardistul” şi „iconoclastul” secol al XX-lea.  Oglinda lumii e o poveste care face legături în spaţiu şi timp, care te plimbă din Germania în Africa şi din Asia Centrală în America de Nord, şi din preistorie în postmodernism. Ai o colecţie de imagini cult, dar descoperi şi unele (multe) inedite (cel puţin aşa au fost pentru mine), puse acolo cu rost.

Vezi un teriantrop din fildeş, de acum 33 000 de ani, şi te uiţi la el şi aproape că nu-ţi poţi imagina că a fost sculptat de-adevăratelea de mâna unui individ sensibil. Te uiţi la scoarţa de copac, pictată asimetric şi abstract, de triburile Mbuti care o folosesc dintotdeauna în diverse ritualuri de trecere, sau la statuetele din Ciclade şi te întrebi: pictură abstractă? Sculptură minimalistă? De ce le tot asociem cu secolul al XX-lea european?

Bell zgâlţâie, nu foarte tare, să nu se dărâme şandramaua, dar sesizabil, stereotipurile. Mai ştiţi acuarelele maeştrilor chinezi, cu berze, crengi înflorite şi stânci delicate? Forget about it. Uite mai bine nişte caricaturi cu animale din China secolului al XII-lea. O satiră îndreptată probabil împotriva unui literat budist…

Sau cele Şase curmale ale lui Mu Qi, a căror ordine aproximativă te implică şi te include.

Şi chiar şi atunci când imaginile îţi sunt mai familiare, Bell îţi arată cu degetul un element la care poate nu te-ai fi gândit. Uite, de exemplu, în Ispitirea sfântului Anton – opera unui maestru din Osservanza secolului al cincisprezecelea, cum pădurea începe să devină un element foarte puternic şi bine reprezentat al imaginarului. Recunosc că eu, una, m-aş fi oprit mai degrabă la asocierea asta cu ditamai tradiţia, a femeilor cu diavolii care ispitesc, şi la felul în care a fost reprezentată femeia cea rea…

Apropo de femei. Bell îi dedică un paragraf întreg (aproape o pagină!) Artemisiei Gentileschi, pictoriţa italiană din settecento. Uite ce zice, legat de tabloul ei, Suzanna şi bătrânii.

Punând într-o lumină dură povestirea biblică a unui caz de hărţuire sexuală, Artemisia îşi concentrează inevitabil atenţia asupra experienţei ei ca femeie. Nu putem şti exact cât anume din tablou reflectă viaţa ei într-o societate patriarhală; această pictură a fost realizată cu doi ani înainte ca un asistent al tatălui ei să fi fost acuzat că a violat-o. Dar, bineînţeles, lumina mărturiei acestei femei puternice aruncă umbre stranii asupra întregii poveşti.

În fine, cel mai mult mi-au plăcut conexiunile pe care le face Julian Bell şi felul în care leagă lucrurile între ele, fără să caute linearitatea sau continuitatea. Pornind de la Scribul aşezat al lui Gentile Bellini, scrie:

Gentile ne-a lăsat de asemenea schiţa unui tânăr ce ţine o peniţă deasupra unei foi de hârtie, o lucrare ce trădează aprecierea pentru rafinamentul şi bucuria pe care turcii le găseau în modelele florale ce vor marca pentru mult timp arta la curtea otomană. Scriitorul turc Orhan Pamuk a scris emoţionant despre ele. Presupunând că tânărul urmează să picteze în maniera persană, Pamuk deduce că „el se gândeşte la lumea din interiorul său… amintindu-şi, cu o inspiraţie metafizică aproape, un poem pe care-l învăţase pe de rost.”

Iar lucrurile se leagă chiar şi în identitatea lui Julian Bell: este nepotul Vanessei Bell (pictoriţa), sora mai mare a Virginiei Woolf. Poate de-asta se pricepe, pe de-o parte, la pictură – uite un autoportret:

Şi pe de alta, să le întoarcă din condei. (Pe alocuri, prin carte, textul nu prea curge, dar mă tem că asta se întâmplă doar în ediţia românească.)

Chiar dacă rămâi, la final, cu impresia vagă că tot arta europeană a fost cea despre care s-a vorbit cel mai mult, nu poţi să nu observi că Oglinda lumii este genul de poveste din care afli detalii şi despre personajele care, în poveştile obişnuite, rămâneau marginale şi misterioase. Titlul i se potriveşte pentru că Bell încearcă să reconstruiască o imagine a curentelor din artele vizuale, nevirusată de credinţa că occidentul este “leagănul umanităţii şi al culturii”. Aşa cum o oglindă nu alege pe cine să reflecte; în faţa ei, nu trebuie decât să exişti. Probabil că a cam venit timpul să se traducă şi să se scrie şi pe la noi mai multe astfel de istorii.

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *