Augustin Cupșa va citi în premieră din romanul Așa să crească iarba pe noi, aflat în pregătire la Humanitas, marți, 17 octombrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii aici.
– fragment –
Ziua n-o mai știu exact, una din primele săptămâni la școala 19, dar mi-aduc aminte, în schimb, foarte bine rotocoalele de ceață care pluteau peste terenul de fotbal, unde se strânseseră băieții, se făcuseră echipele și începuse jocul, iar eu, chior de somn, cu ghiozdanul burdușit, cu unghiile tăiate și batistă în buzunar, călcată de mama cu fierul și chitită triunghi, m-am oprit pe marginea terenului și m-am uitam la ei cum învârteau mingea.
Jucau cu un Artex Tango și șutau atât de tare, că mingea vâjâia prin aer și scutura plasa de sârmă, și dacă nu nimerea pe cadrul porții, barele zbârnăiau ca niște cabluri de curent, și eu stăteam așa, cu mâinile în buzunare, și mă uitam la ei, și dintre toți l-am remarcat pe Edi, oricum, oricine l-ar fi remarcat – cu chica lui vie ca flacăra de sudură, croșeta frumos, pescuia mingea din careu și pleca cu ea la picior, iar mingea parcă se lipise de gheata lui, dribla fără probleme doi, trei, chiar patru, și, din câteva mișcări, ajungea la poarta cealaltă, dar nu șuta, cum ar fi făcut alții, se oprea din sprint și ținea mingea sub talpă, ăia cu el în echipă țipau să paseze, și el de-al naibii se întorcea la mijlocul terenului, aluneca printre ceilalți jucători înapoi, schimba direcția încă o dată, mai desena câteva bucle pe teren și ajungea iarăși în dreptul porții și de abia când se sătura să-i înșire pe teren, atunci trăgea, și nu băga șiretul, o plasa ușor, cu latul, și dacă se întâmpla să dea pe lângă, izbucnea în râs.
Și ăia făceau: Hai, bă, Edi, dar nici unul nu-l înjura.
Și am stat prostit și m-am tot uitat la el, nu m-am mai dus la clasă. Și la un moment dat, a venit unul în fugă care a strigat: Roiu’, că vine Cotoiu’, și a tăiat terenul pe lat și a dispărut pe după școala mică. Cred că era ăla de serviciu pe școală, băieții au lăsat jocul și au zburat toți în stol, și eu am urmărit capul galben al lui Edi și m-am luat după ei și am ajuns la wc-urile din spate, unde se îngrămădiseră unii în alții, și câțiva s-au suit pe container și de acolo peste zid, au fugit în partea cealaltă, dar Edi n-a făcut așa, era binedispus și se amuza, și a zis: Lasă, băi, că nu-și bagă ăsta picioarele în căcat, stați aici, că trece. Și ăștia de rămăseseră cu el au râs și au prins curaj și unul care se suise pe containăr să sară și el în partea cealaltă și-a dat drumul jos și și-a șters palmele de rugină. După aia, Edi a scos o țigară și s-au apucat să fumeze. Nici unul nu mi-era cunoscut, în afară de el.
Îl știam vag de pe stradă, îl mai văzusem intrând sau ieșind pe poartă, dar până atunci nu schimbasem o vorbă cu el, doar știam de la mama că Edi n-avea părinți, n-am priceput cum venea treaba asta, m-am gândit numai că ce bine era de el, că putea să stea cât voia pe-afară, să mânânce când voia, să nu doarmă după-masa, și mi-era un pic ciudă pe el, că n-avea nici o treabă, dar maică-mea mi-a zis că-s un prost, că era rău să fii ca el, că Edi era golan ca taică-su, care înfundase pușcăria, iar maică-sa fugise cu altul. Și când am întrebat-o ce-a făcut taică-su de-a ajuns după gratii, maică-mea, bineînțeles, n-a vrut să-mi spună, și după aia eu când am ajuns prieten cu Edi nu l-am întrebat, pentru că mi s-a părut o chestie aiurea, și nu am vrut să-l oftic.
Dar Edi rareori era ofticat, părea tot timpul că se distrează, dacă zicea o chestie, îi făcea pe ceilalți să râdă, în schimb, dacă se lua de tine era nasol, își țuguia buzele și-și mijea ochii, și te simțeai ca ultimul fraier sau ți se făcea frică.
De mine nu s-a luat niciodată. Ba din contră, atunci, la wc-uri, a sărit în apărarea mea când s-a luat altul de mine și m-a întrebat: Bă, tu pe cine cauți aici? și s-au întors toți și s-au uitat de sus la mine, iar unul a zis: A venit și el să se pișe, și primul i-a răspuns: Păi, ce să mai, că s-a scăpat pe el, și ceilalți au râs și mie mi s-au muiat și mâinile și picioarele, chiar c-aș fi putut să fac pe mine, dar Edi a zis: Lasă, bă, că asta e vecin cu mine, pe mine mă caută, apoi mi-a făcut șmecherește cu ochiul, ăștia n-au mai băgat comentarii, mi-au dat voie să stau cu ei și Edi mi-a întins țigara și m-a îndemnat: Tragi un fum?, doar că eu m-am speriat și mai tare, el cred că s-a prins, i-a pasat țigara altuia și a făcut dintr-o dată tare către mine: Miaau, și iarăși lumea a râs, nu m-am lămurit de ce.
Pe urmă, a uitat și de mine și de țigară, s-a apucat, chipurile, să boxeze și să fenteze adversarul, dar nu lovea pe nimeni, doar se prefăcea, așa, că plasează lovituri prin aer, și făcea joc de glezne, și ăștia se uitau la el ca la Dumnezeu și s-au apucat să-l frece cu întrebările, cum se intră la juniori, dacă a vorbit Tuică pentru el, sau altcineva, și cum e la antrenamente, și când are vreun meci, s-au tot ținut de capul lui, dar Edi nu s-a sinchisit de ei, își intrase în ritm și boxa, de parcă era în ring, și atunci nu mai era vesel deloc, am citit o privire înciudată în ochii lui de vulpe, își încleștase fălcile și lovea repede și înfuriat cu pumnii aerul, până ce sudoarea a început să-i șiroiască pe frunte și pe tricou, la subraț. De-abia după ce s-a sunat de ieșire, și au năvălit, în curte, copiii de la clase, gata, s-a oprit. S-au împrăștiat cu toții, iar eu am rămas în urmă și m-am uitat după capul lui galben, care se pierdea printre celelalte capete îngrămădite, și atunci m-am gândit că, dacă o să mă fac prieten cu el, o să fiu foarte norocos.
