Ultima carte semnată de cunoscutul psiholog Aurora Liiceanu se numeşte Legături de sânge. Povestea Ioanei (Editura Polirom, 2013, în seria de autor „Aurora Liiceanu”) şi se ocupă de cazul unei femei care şi-a omorât fratele – altfel spus este o carte scrisă – cu contribuţia lui Mihai Ioan Micle – ca urmare a experienţei de psiholog în cadrul Institutului Naţional de Criminologie.

Scrisă într-un limbaj accesibil, folosind procedeele literare ale descrierii, dialogului şi naraţiunii, „povestea Ioanei” (zisă şi Biba, pentru că în copilărie îi plăcea să alerge după bibilici) captează repede atenţia, cu atât mai mult cu cât ne invită la o provocare pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o experimenteze – o provocare sintetizată foarte bine de Roberto Saviano (jurnalistul şi scriitorul italian denunţător al organizaţiei mafiote Camorra), în motto-ul cărţii: „Pentru a citi cartea aceasta, trebuie să te pregăteşti să uiţi categoriile de bine şi rău aşa cum le concepem noi, să renunţi la sentimente aşa cum le-am construit în sufletul nostru. Trebuie să fii acolo: să citeşti şi atât”.

Cam aşa se întâmplă şi când ai de-a face cu cazuri de omor: „Pentru psihologi – scriu autorii în prefaţă –, a fi criminal este altfel decât pentru jurişti şi altfel decât pentru oamenii de pe stradă”. A înţelege motivaţiile şi contextul comiterii unei crime, a încerca să explici cum anume se ajunge la o crimă (factori genetici şi/sau sociali, de mediu) şi cum se trăieşte după comiterea ei ( după ispăşirea pedepsei) înseamnă – pentru psihologi – a trece dincolo de departajările comune bine vs rău, a sonda complexitatea non-binară a naturii umane, a vedea cum anume funcţionează fiinţa umană în raport cu propria-i memorie, cu timpul, cu propria-i ficţiune despre sine (cum spun psihologii).

Autorii mai ţin să spună – la modul responsabil – că alegerea şi tratarea unui caz individual nu a reprezentat pentru ei un „casting emoţional”, aşa cum se întâmplă adesea în show-urile televizate, ci doar un suport de „biografie construită” „pentru a vedea complexitatea naturii umane şi permanenţa opoziţiei dintre bine şi rău, indiferent de fragilitatea graniţei dintre aceşti doi termeni şi de versatilitatea legilor. Am dorit ca, în faţa prestigiului mereu crescând al emoţiei şi al imaginii, să nu uităm că trebuie să existe un echilibru între opinia noastră şi afectivitatea publică, între idee şi emoţie”.

La prima vedere, Ioana – zisă Biba – este o femeie obişnuită, retrasă la ţară, în casa părinţilor ei (pe care a salvat-o de la derăpănare), unde trăieşte împreună cu concubinul invalid. „Povestea” ei, însă, nu este atât de obişnuită: ea a ispăşit zece ani de închisoare pentru a-şi fi ucis în bătaie fratele mai mare.

Psihologul Aurora Liiceanu încearcă – pornind de la cazul ei – să înţeleagă resorturile comiterii acestei crime, în ce măsură mediul familial violent (tatăl care îşi bate soţia, fratele mai mare, agresiv şi hoţ etc.) i-a determinat fapta şi în ce măsură se poate vorbi de un „cod genetic” în cazul criminalilor. Aurora Liiceanu subliniază în permanenţă ambivalenţa personalităţii Bibei, amestecul de factori de mediu cu tipul său de temperament (impulsiv, coleric) şi cu „educaţia precară şi percepţia limitată”: Biba avea două clase, nu avea televizor, cunoştea doar lumea restrânsă a satului şi se născuse într-o familie în care tatăl îşi bătea soţia, iar violenţa fizică – şi moartea, la capătul extrem – părea singurul mijloc de rezolvare reală a conflictelor: „Biba nu se culpabilizează pentru fapta comisă, dimpotrivă, pare să fie mândră că a făcut ceea ce îi cerea destinul. A fost ceva ce trebuia să facă.

Mai mult decât atât, povestind despre confruntarea lor finală, precizează că, dacă ea i-ar fi făcut lui ce i-a făcut el ei, fratele ei ar fi omorât-o. A spus-o chiar el. La întrebarea ei, ce ar fi făcut el dacă ea s-ar fi purtat aşa cum s-a purtat el cu ea, dacă l-ar fi folosit şi l-ar fi furat, el a răspuns fără să stea pe gânduri: «Te-aş fi omorât». Raportul dintre fraţi, dintre Biba şi frate, era unul de «care pe care». Unul dintre ei trebuia să moară. «Ori murim, ori trăim», spunea ea. Asta ne aminteşte că pentru Biba moartea este uneori necesară, ca atunci când, fiind atacată de femei la puşcărie, a spus că, chiar dacă va muri în încăierare, va lua cu ea pe cineva, pe una dintre cele care săriseră la bătaie. Acest fel de a vedea în moarte o soluţie îl împărtăşeau, indiferent de ura dintre ei, cei doi fraţi. Moartea a adus necazuri, puşcărie, dar şi linişte, ca după o furtună”.

Aurora Liiceanu nu poate tranşa între cele două tipuri de factori care conduc la comiterea unui omor: factorii de mediu şi factorii genetici. Căsătorită o dată, neputând avea copii, trecând apoi de la un bărbat la altul fără să se ataşeze vreodată emoţional, Biba şi-a dorit mereu un loc al ei, unde să trăiască exact aşa cum doreşte. În clipa în care fratele ei – pe care l-a primit în casa părintească – i-a stat în cale, nemulţumirea şi resentimentul s-au acumulat, conducând, în cele din urmă, la crimă.

În ultimele rânduri ale cărţii, autoarea se întreabă şi încheie dubitativ, citându-l pe scriitorul Éric-Emmanuel Schmitt: „Şi, oare, chiar se poate schimba cineva? Sau Biba? Poate un om să-şi folosească temperamentul, anumite trăsături, punându-le în slujba altor valori? Poate că toţi suntem asasini, gândeşte un apreciat scriitor belgian, Éric-Emmanuel Schmitt; el afirmă că «majoritatea umanităţii, cea care se controlează, este compusă din asasini imaginari, iar minoritatea, din asasini reali»”.

Şi încă un lucru, o observaţie pertinentă: plecând de la cazul Bibei, care trăieşte doar cu regrete, dar fără remuşcare pentru ceea ce a făcut – considerând că a plătit (cu închisoarea) pentru fapta ei societăţii, dar nu şi celui ucis –, autoarea spune că imaginea despre propriul sine, despre propriul trecut, memoria, deci, şi amintirile însele sunt „schimbătoare” şi „fragmentare”, alcătuind un „întreg” construit mereu din „fisuri”: „Suntem fiinţe fragmentare, care se construiesc într-un întreg, dar întotdeauna există fisuri. Puterea de a trăi cu aceste fisuri e cea care ne face să ne continuăm viaţa. Amintirile noastre sunt mereu modificate de prezent, memoria nu este stabilă, ci schimbătoare. Fisurile nu se prea schimbă”.

Aurora Liiceanu, Legături de sânge. Povestea Ioanei, cu contribuţia lui Mihai Ioan Micle, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 216 p. 

Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere. Transportul este gratuit toată luna septembrie.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. Marioaras Banda

    As dori sa cumpar cartea este interesanta Aurora Liiceanu place prin blindea ,educatia,cultura ,etc dinsei . cred ca o voi face in viitor

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *