Ultima carte a istoricului Lucian Boia, Balcic. Micul paradis al României Mari (Humanitas, 2014), este una cât se poate de agreabilă, pe lângă faptul că beneficiază de o ediţie elegantă, hard cover.

Cred că ştim cu toţii – aşa cum scrie şi Lucian Boia în capitolul final, un soi de epilog, „Reîntoarcerea reginei: gadgeturi şi legende urbane” – că, în ultimii ani, Balcicul a început să fie recuperat de români, nu numai la modul turistic, dar şi mitologic: zona a devenit o destinaţie turistică frecventă în timpul verii, tot mai mulţi români merg la mare la Balcic, iar localnicii bulgari au învăţat să vorbească româneşte (din raţiuni turistice, evident) şi, în plus, au început să pună în circulaţie şi să întreţină diverse „legende urbane” puse pe seama reginei Maria, personajul de care se leagă, de fapt, întemeierea modernă a oraşului.

Aşa cum Sinaia s-a născut – ca oraş şi loc de vilegiatură mondenă – odată cu construirea castelului Peleş de către regele Carol I, tot astfel legenda urbană a Balcicului a apărut odată cu construirea de către regina Maria (soţia regelui Ferdinand şi mama lui Carol al II-lea) a castelului său în stil balcanic şi a grădinilor sale „spaniole”, etajate, de pe ţărmul Mării Negre, la Balcic. Lucian Boia ne spune – într-un stil accesibil, popularizator – povestea Balcicului reginei Maria, fără să se abată, însă, de la scrupulele istoricului, fiindcă face apel, de fiecare dată, la documente şi la o întreagă bibliografie legată de efervescenţa artistică – în special a picturii – declanşată de frecventarea culturală şi mondenă a Balcicului în interbelic.

Istorie, legendă, cine mai ştie unde e adevărul? – scrie la final autorul. De fapt, translaţia spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginaţia. Balcicul este Balcic tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurându-l, s-a aşezat un Balcic imaginar”. Aura mitologică dublează, în orice caz, frumuseţea şi pitorescul locului, care au fascinat-o, în anii ’20, pe regina Maria şi au determinat-o să-şi construiască acolo un „cuib liniştit” (în turcă Tenha Juvah), locul ei de tihnă şi de „inimă” (inima sa a fost adăpostită în bisericuţa ortodoxă a castelului, după moarte, la cererea ei expresă).

La începutul secolului al XX-lea, cei dintâi care au descoperit pitorescul oriental al locului – populaţia Balcicului era un mix de turci, bulgari, români, iar peisajul era şi el un amestec de dealuri şi mare, povârnişuri care se prăvăleau spre ţărmul Mării Negre – au fost pictorii: „Pictorii, din fericire, nu se lăsau intimidaţi de gropi. Prea erau îmbătaţi de culorile şi exotismul locului. Ei sunt, de fapt, cei care au creat sau au recreat Balcicul, l-au transfigurat în asemenea măsură încât ne e greu să mai distingem între realitate şi imaginar; oare privim Balcicul cu ochii noştri sau îl vedem cu ochii lor?” – se întreabă Lucian Boia.

Printre aceşti pictori se numără cunoscuţi portretişti şi peisagişti ai epocii: Iosif Iser, Alexandru Satmary, Gheorghe Petraşcu, Theodorescu-Sion ş.a., care pictează aici în jurul anilor 1913-1914, marcând – aşa cum arată autorul – o adevărată perioadă de înflorire a temelor maritim-orientale: „Devin, brusc, teme privilegiate, imprimându-şi puternic marca asupra întregii picturi româneşti. A fost primul efect – cine l-ar fi prevăzut? – al anexării Cadrilaterului: aproape o revoluţie artistică!”.

mary21

După pictori, cea care a construit cu adevărat mitologia Balcicului a fost regina Maria. Prima ei vizită la Balcic se petrece la 3 august 1915, la orele 4 şi jumătate după-amiaza, însoţită fiind de prinţul moştenitor Carol şi de prinţesa Elisabeta. A fost o vizită scurtă, de o oră, şi fără urmări. Ea va reveni la Balcic peste aproape un deceniu, la 9 octombrie 1924, moment în care – asistată cu „înfrigurare” de pictorul Alexandru Satmary, deja fascinat de Balcic – regina se îndrăgosteşte „obsedant şi definitiv” de acest loc: Ah! Mi-ar plăcea acest loc! – notează ea. Toată viaţa mi-am dorit un astfel de loc,imaginându-mi că-l pot găsi doar în Italia, şi iată-l aici la Balcic”.

Regina va achiziţiona terenul şi, în 1925, va începe construcţia pentru „mica mea casă turcească de la Balcic”. Planul e schiţat, iniţial, de pictorul Satmary, iar ulterior de arhitectul profesionist Emil Guneş. Casa va fi gata în 1926, dar regina îşi va tot extinde domeniul ei de la Balcic în perioada 1928-1938: „De acum înainte – scrie Lucian Boia –, aceasta va fi marea operă a reginei. În mersul general al ţării nu mai avea de jucat un rol pe măsura pasiunii care clocotea în ea. Avea, de fapt, treptat, să fie dată la o parte. Toată energia, toată imaginaţia şi le-a concentrat atunci asupra domeniului său de la Balcic. A fost a doua legendă pe care a creat-o, după cea a războiului”.

superba-regina-maria-balcic-4

În paginile cărţii se perindă o întreagă suită de personaje celebre ale epocii – pictori, arhitecţi, scriitori – care vin la Balcic şi care o frecventează pe regină. Pe domeniul ei, regina înoată, călăreşte, face plimbări pe mare (la capul Caliacra, de pildă), citeşte şi scrie, îşi cultivă şi îşi admiră grădinile. Dintre prietenele care o vizitează la Balcic, cea mai apropiată este reputata pianistă Cella Delavrancea, fiica scriitorului. Sora ei, Henrieta Delavrancea-Gibory (cea de a patra fiică a lui Delavrancea) sau Riri, pentru apropiaţi, este o arhitectă cunoscută în epocă şi ea clădeşte între 1934-1937 o serie de vile specifice în Balcic, construcţii albe, geometrice, de dimensiuni potrivite, respectând configuraţia balcanică tradiţională. Perioada în care construieşte ea vilele la Balcic corespunde cu aceea a mandatului de primar al unui alt personaj interesant al epocii, tânărul şi întreprinzătorul George Fotino, membru al Partidului Naţional Liberal, un bărbat chipeş şi cultivat, care o farmecă pe regina Maria (între cei doi pare a fi un soi de prietenie amoroasă).

regina-maria-balcic

Eliza Brătianu, sora lui Barbu Ştirbei – pricepută la grădinărit! – o vizitează din când în când pe domeniu, până îşi amenajează propria casă. Vine la Balcic şi I.G. Duca, viitorul prim-ministru, asasinat de legionari. E vizitată şi de Paul Morand, „scriitor francez la modă”, căsătorit cu o aristocrată româncă, Elena Suţu,viitorul ambasador al Franţei în România în timpul regimului de la Vichy. Regina se vede adesea cu pictorul Satmary şi soţia lui, Ortansa, cu pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck, vecina ei, de altfel, la Balcic (regina însăşi avea veleităţi de pictoriţă). Mă opresc aici cu exemplele.

Cert e că Balcicul de astăzi – un loc pitoresc şi turistic – împrumută, pentru vizitatorii români, o întreagă aură mitologică, hrănită nu numai de legenda reginei Maria, dar şi de întregul şir de evenimente istorice în urma cărora s-a modernizat – ca oraş – dar în acelaşi timp, a trecut de pe harta românească pe aceea a Bulgariei. Cartea – o ediţie elegantă, cu fotografii din arhiva reginei şi ilustraţii color (picturi) splendide – merită, cu siguranţă, citită, chiar şi vara, pe plaja Balcicului.

 

Lucian Boia, Balcic. Micul paradis al României Mari, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 190 p.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Puteți comanda cartea de pe librăria online Cărturești la prețul de 39 lei – aici. Dacă introduceți condul Bookaholic la finalizarea comenzii, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. Pingback: Endless summer | L'hotel des reves

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *