Regina Adevărată de Erika Johansen e un fantasy young-adult, a cărui acțiune pare a se petrece într-un Ev Mediu întunecat, dar care e, de fapt, un viitor sumbru rezultat în urma viziunii unui utopic, William Tear, din dorința de a reforma societatea umană de la temelii. Nu primim foarte multe detalii referitoare la nașterea acestei noi lumi, din când în când sunt strecurate în text frânturi despre o Trecere, câteva nave care se îndreaptă către o lume nouă (dar care nu ajung toate la destinație), o Debarcare sau referiri la evenimente reale din lumea părăsită (se stabilește, astfel, o legătură cu lumea noastră de acum prin aluzii la arme, computere, progresele din medicină sau chiar seria Harry Potter și Stăpânul Inelelor).

Ajunsă la vârsta de 19 ani, Kelsea Raleigh Glynn trebuie să părăsească locul unde a copilărit în secret pentru a deveni regina Regatului Tearling, o lume desprinsă parcă din cărțile de istorie medievală, cu țărani costelivi îmbrăcați în zdrențe, ce munceau pământurile nobililor și trăiau la limita subzistenței, și nobili aroganți și fără scrupule, veritabili moșieri feudali. Ca de obicei în trilogiile fantasy primul volum e menit să trezească interesul cititorului și să adâncească niște mistere doar enunțate, acestea urmând să fie complicate și încurcate în volumul al doilea și rezolvate în ultimul.

Regina Adevărată (în original The Queen of the Tearling, prima parte dintr-o trilogie) a fost comparat, nu înțeleg de ce, cu Jocurile Foamei. În afară de faptul că ambele sunt distopii și romane young-adult, nu prea văd alte lucruri în comun. Mie nu mi s-a părut că eroina principală s-ar asemăna cu Katniss Everdeen din Jocurile Foamei, însă am simțit o puternică asemănare cu o altă eroină fantasy, Daenerys Targaryen din Urzeala tronurilor. Aceeași tinerețe, aceeași dorință de dreptate, aceeași voință de fier în exercitarea puterii, aceeași capacitate de a aduna în jurul ei sfetnici de valoare, bărbați și femei deopotrivă. Singura mare deosebire ar fi, mai degrabă, de proporții ca să zic așa. În timp ce Daenerys pare o regină din povești, Kelsea nu are nici frumusețea, nici silueta eroinelor de poveste. Ea e fata banală și puțin dolofană (oare cum o să rezolve Emma Watson asta?) după care nu se întorc băieții și care, tocmai din cauza asta, poate să dezvolte o relație de prietenie și încredere cu ei (ce să zic, mi-a adus aminte de propria adolescență 🙂 ).

Chiar că era prea grasă, simțea și ea. Fusese dintotdeauna mai corpolentă, dar acum stătuse prea mult doar în casă, ceea ce, alături de rănile pe care le-avea, o făcuse să-și piardă și bruma de condiție fizică pe care-o avusese înainte. Nici o regină din povești nu se confruntase cu o asemenea problemă.

Însă, deși ei nu se simt atrași de ea, Kelsea nu rămâne indiferentă la farmecele bărbaților care o înconjoară și, din când în când, se trezește dorindu-i, dar doar într-un fel destul de vag, pe unul sau pe altul. Dintre toți, cel care îi acaparează cel mai mult imaginația și dorințele este un personaj misterios, „tatăl hoților”, un fel de haiduc ce pare înzestrat (și) cu puteri magice, căruia foarte puțini i-au văzut chipul (printre ei și Kelsea) și care apare mereu cu o mască de arlechin pe față („Îl fixă și ea, la rândul ei, încercând să vadă dincolo de mască. Chipul de pe mască închipuia un arlechin, dar era ceva mai rău, într-un fel pe care nu-l putea preciza. Efectul era cu totul înfricoșător, amintindu-i de coșmarurile din copilărie”). Își spune Spectrul, iar istoria lui este unul dintre cele mai mari mistere din primul volum („Spectrul este o ființă mitologică, un vestitor al morții. E un hoț extraordinar și poate e chiar  de admirat pentru asta, dar multe dintre celelalte fapte ale sale sunt lucruri care nici nu pot fi concepute.”), dar nu singurul printre altele gen: Ce reprezintă cele două safire de la gâtul lui Kelsea și care este puterea lor? Cine este tatăl lui Kelsea? Ce înseamnă Trecerea? Cine e Regina Roșie (adversara lui Kelsea) și care e secretul care o face să arate veșnic tânără? Ce suferință se ascunde în spatele indiferenței lui Lazarus, Străjerul de încredere al Reginei? Cum ziceam, primul volum te lasă întotdeauna cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Pe lângă poveste, personajele sunt foarte interesante și foarte bine construite. Eroii Erikăi Johansen nu sunt mereu buni sau curajoși sau drepți și nici personajele negative nu sunt lipsite de urme de umanitate sau de bunătate. Deși întunecată, lumea din Regina Adevărată nu e o lume în alb și negru, ci o lume de nuanțe și orice om poate fi și bun și rău, în funcție de circumstanțe. Cu toate că orice serie fantasy are succesul asigurat la tineri, în ultima vreme autorii au tot încercat să se diferențieze de scenariile tipice și deja bătătorite. Opțiunea Erikăi Johnson pentru a se diferenția de rețeta clasică a fantasy-urilor YA a fost alegerea unei eroine principale care să nu fie scoasă „ca din povești”, ci să semene, dimpotrivă, cu orice altă adolescentă nemulțumită că fața ei nu arată ca în reviste, iar silueta cu atât mai puțin.

Când Kelsea își termina lecțiile până-n cină, drept recompensă avea voie să aleagă o carte din bibliotecă și să nu se culce până n-o termina de citit. Poveștile o mișcau pe Kelsea cel mai mult, poveștile despre lucruri care n-au existat niciodată, povești care o transportau dincolo de lumea monotonă a căsuței. Odată stătuse trează până-n zori, citind dintr-un roman foarte lung, și primise încuviințarea să sară peste îndatoririle zilnice și să doarmă toată ziua următoare.

Kelsea este o eroină „banală” (caracterizarea asta revine de mai multe ori în text, deși nu se spune cât de banală este, doar că avea fața rotundă, dar niște ochi albaștri minunați; deh, trebuia să aibă și ea ceva) și cu proporții generoase (și aici lucrurile sunt vagi, știm doar că nu era slabă, dar nu se spune cam cât de grasă). O altă „ciudățenie” a reginei este o incontrolabilă pasiune pentru citit, cărțile fiind pentru ea prezențe familiare și liniștitoare. Având în vedere că majoritatea cărților din regat fuseseră folosite pentru a face focul, iar tipografiile nu mai existau întrucât erau inutile (nobilii nu se omorau cu cititul, iar școlile fuseseră desființate întrucât, imediat ce se puteau descurca singuri, copiii țăranilor erau puși la muncă), pasiunea ei pare de neînțeles pentru majoritatea oamenilor.

Magie, talismane vrăjite (dar, deocamdată, de neînțeles), mercenari fără scrupule și soldați bine antrenați, un trecut misterios și îngropat în uitare, o utopie, visul unui vizionar despre o societate perfectă și consecințele acestuia. Ca de obicei, umanitatea nu se dezice niciodată: orice vis frumos poate fi corupt pentru tot felul de interese personale – bani, faimă, vicii, putere, nemurire. Dar, tot ca de obicei, e suficientă o scânteie de optimism și de curaj pentru ca încrederea în umanitate să reînvie.

Cunoștea istoria monarhilor din Tearling în detaliu. Marea viziune socialistă a lui William Tear se degradase văzînd cu ochii după Debarcare și s-a încheiat cu un dezastru sângeros, prin asasinarea lui Jonathan Tear. Dinastia Raleigh preluase tronul, dar era altfel decât dinastia Tear, astfel că ajunsese la fel de infatuată și coruptă precum cele ale națiunilor europene de dinainte de Trecere. Fuseseră prea multe căsătorii consangvine și prea puțină educație. Lipsise o înțelegere a tendinței omenirii de a-și repeta greșelile la nesfârșit. Însă Tyler știa că istoria e totul. Viitorul nu erau decât dezastrele din trecut, care-așteptau să aibă loc din nou.”

Stilul scriiturii e ușurel, povestea și personajele sunt bine construite, ritmul e alert, iar suspansul domină toată acțiunea. Deși am zis că nu mai încep trilogii la care stau câte doi ani până reușesc să le termin, am luat peste tot după mine cartea și nu am putut să mă apuc de altceva până n-am terminat-o (chiar dacă, în general, citesc mai multe cărți în același timp, de data asta am rămas doar cu una). Volumul al doilea al seriei, The Invasion of the Tearling, este așteptat să apară anul acesta, iar pentru ultimul mai avem, cu siguranță, mult de așteptat.

Regina Adevărată, de Erika Johansen, Ed. Trei, 2015, trad. Laura Sandu, col. „Young Fiction Connection”

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Avatar

Blogger literar, absolventă de filologie și studii vizuale, doctor în filologie al Universității din București din anul 2012, autoare a volumului „A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și șahul cu moartea” (Ed. Universității din București, 2014).


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *