Barbara Klemm: portretele cîtorva scriitori

Citești acest articol in aproximativ 2 minute

Barbara Klemm a făcut timp de 45 de ani fotografie de presă pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung. A tăiat mapamodul în lung şi în lat observând, aşteptînd şi prinzînd pe film acele momente suspendate între indeterminare şi fermitatea unui gest statement, care se dezgolesc aleatoriu doar în anumite milisecunde.

Are imagini despre care ai impresia că sînt perspective construite, că un anume fel de încadrare şi un joc atât de semnificativ de simetrii şi de întîlniri nu are cum să iasă doar prinzând, spontan, scene care se petrec în faţa aparatului. Şi cu toate astea, ce înregistrează aparatul sînt milisecunde din peisaje convulsive, din momente şi întîmplări care au schimbat sau au făcut istorie.

În fotografiile în care e surprinsă ea, zîmbeşte ca un camarad fără pretenţii care îşi face treaba şi care pare de treabă. În lumea celor care fac, iubesc sau învaţă să facă fotografie, Barbara Klemm e cineva cu care merită să sari într-o maşină de teren şi să tremuri într-un loc necunoscut. Doar a fotografiat jumătate de secol, în felul ăla de sfinx care atunci cînd nu ştie, îşi imprimă întrebarea în ţesutul imaginii, odată cu flash-ul.

Am văzut mai multe dintre portretele pe care ea le-a făcut, de-a lungul timpului, scriitorilor într-o expoziţie organizată iarna asta, la Martin Gopius Bau, în Berlin. Portretele ocupau doar o secţiune din acea expoziţie în care intraseră metri pătraţi de imagini care au făcut, cum ziceam şi mai-nainte, istorie. Madonna în primul rând la un fashion show, surprinsă la jumătatea unui gest care aduce cu extazul în faţa unui idol care-i trece, orb, prin faţă. Andy Warhol, grav, în faţa tabloului unui vechi maestru. Reiner Werner Fassbinder, Brejnev pupîndu-se cu Honecker. Mick Jagger, doamne cu blănuri umflate de vînt pe Broadway, Hitchcock, larger than life.

Ce circulă pe internet e o părticică din portfoliul de portrete pe care le-a făcut scriitorilor, în special în anii ’70-’80. Îmi pare rău că nu găsesc nicăieri portretul lui Ingeborg Bachmann, cu ţigara aprinsă, fireşte. Cel al Hertei Müller e făcut în 2011, la Berlin, la doi ani după ce a luat Premiul Nobel.

Sursa