Bruges-la-Morte, tradus în româneşte, de Fănuş Neagu, ca Bruges, a doua moarte este considerat primul roman simbolist, de fapt nu, este considerat romanul simbolist punct. A fost o carte citită asiduu, la vreme cînd a apărut (1892), a fost imediat tradusă în foarte multe limbi şi a adus valuri după valuri de turişti în Bruges.
Pe dimensiuni reduse, Georges Rodenbach scrie despre suprapunerea dintre starea interioară a unui personaj, Hugues Viane, şi atmosfera decadentă, crepusculară a oraşului Bruges. Hugue Vian şi Bruges, cele două personaje principale ale cărţii, intră într-o dinamică tenebroasă cu un alt personaj, diferit şi asemănător: Moarta. Ăsta e apelativul sub care se face referire la soţia moartă a lui Hugue, femeie iubită după dispariţia căreia nu poate găsi consolare. Casa lor se transformă în mausoleu în care fiecare obiect care aminteşte de ea e tratat ca ceva de preţ, sfînt, care nu trebuie întinat prin repunerea în uz. Oraşul e cadru perfect pentru un doliu perpetuu, pentru melancolia în care zace Hugue şi din care nu vrea să se smulgă.
Corespondenţa dintre trăirile lui Hugues Viane şi oraş e urmărită obsesiv, iar imaginile cu detalii specifce pentru oraşul încremenit în dantelăria lui medievală se acumulează cu fiecare pagină:
Oraşul, frumos şi iubit odinioară, întruchipa acum durerea. Bruges era Moarta lui şi Moarta lui era Bruges. Destin pereche. Acesta era Bruges – Moarta lui, oraş culcat el însuşi în mormîntul de piatră al cheiurilor, cu canalele sale – vene sleite în care încetase să mai pulseze imensa inimă a mării.
Bruges-la-Morte e una dintre acele cărţi în care oraşul se inserează intens şi insistent în tot ceea ce se petrece, se gîndeşte sau se aminteşte. Fiecare detaliu specific Brugesului e decupat şi adus în faţa cititorului fie prin ce observă Hugues, în timpul plimbărilor solitare, fie prin drumurile pe care le face bătrîna lui servitoare Barbe, o catolică ferventă, al cărei vis este să se retragă la Béguinage. Referinţele la catolicism, la perspectiva damnării, la păcatul cărnii şi la smerenia călugăriţelor severe abundă, în carte şi intră propriu zis în arhitectura oraşului:
Străzile, purtînd nume de sfinte şi de preafericiţi părinţi, se răsucesc, aleargă pieziş, se întretaie, se prelungesc, formînd un cătun medieval, un sat pătruns în inima oraşului şi cufundat în moarte mai adînc decît oraşul. Atît de pustiu şi de mut, încremenit într-o tăcere atotstăpînitoare, încît te face să calci cu grijă şi să vorbeşti încet, ca în preajma unui bolnav.
Atmosfera este esenţială în această carte în care nu mare lucru se întîmplă în regimul acţiunii propriu zise. Ce se petrece, totuşi, în plan mai concret ţine tot de un joc al corespondenţelor şi suprapunerilor: într-una dintre plimbările lui solitare şi înecate în incurabilă melancolie, Hugues remarcă o femeie care seamănă izbitor de mult cu Moarta lui, femeia pe care o idealizează şi pentru care practică zilnic un întreg ritual al devoţiunii.
Necunoscuta este balerină, ceva cum nu se poate mai vulgar şi mai sancţionabil de comunitatea respectabilă al căruia exponent este, fără îndoială, şi Hugues. O cheamă Jane şi va deveni obiectul fantasmelor prin care Hugues vrea să trăiască alături de Moarta lui fentînd destinul. Cei doi intră într-o relaţie care în scurt timp va face să fiarbă de indignare tot oraşul, relaţie care pe măsură ce evoluează nu face decît să scoată la suprafaţă diferenţele tot mai ferme dintre Moarta idealizată (nu mai are un nume, e deja din alt registru al realităţii) şi Jane atît de vie şi de păcătoasă.
Nu există consolare, în viaţa lui Hugue şi în Bruges, nu poate exista o contopire între cele două femei. Un prezent care să nu fie ori idealizat, ori stigmatizat de ceea ce în catolicism înseamnă păcat, vină şi damnare e imposibil. Aici este nodul de tensiune a cărţii, subiect care oferă spaţii largi de interogaţii şi observaţii, toate făcute într-un decor care vorbeşte prin fiecare detaliu care îl compune de conservarea unei stări de lucruri care ajung să sufoce tot ce e diferit. Şi nu am folosit termenul întîmplător!
Ah! Griul străzilor din Bruges care îi lipea atîta amar pe suflet! Ce fantastică povară! Tăcerea pătrunsese în el şi îl strivea, tăcerea necălcată de oameni – rar cîteva bătrîne în pelerine negre, cu capul ascuns sub glugă, se strecurau ca nişte umbre venind dinspre capela Saint Sang unde aprinseseră lumînări. Un lucru curios: nicăieri atîtea femei bătrîne ca în oraşele bătrîne. Ele merg – toate de culoarea pămîntului – bătrîne ca şi pămîntul şi tăcînd, ca şi cînd şi-ar fi rostit toate cuvintele date pentru o viaţă…
Pe lîngă noianul de imagini în care e surprinsă încremenirea flamandă, adevărate miniaturi preţioase în proză, cartea propune o enigmă alunecoasă. Ea ţine de viaţa fantasmatică şi de imposibilitatea realului de a o suporta. E un conflict care, într-un mediu care constrînge, nu se poate rezolva decît printr-o explozie de violenţă, care în final, confirmă starea de fapt, chiar în momentul în care pare că o denunţă.
