GLOÁTĂ ~e f. 1) Mulțime mare de oameni, strânși într-un loc, în dezordine. 2) Totalitate a oamenilor simpli; prostime. 3) (în Moldova și în Muntenia medievală) Ceată de pedestrași, formată din țărani. /<sl. glota
REVÓLTĂ, revolte, s. f. 1. Sentiment de mânie provocat de o nedreptate sau de o acțiune nedemnă; indignare. 2. Răscoală spontană, neorganizată; răzvrătire, rebeliune. – Din fr. révolte.
Așa cum va fi probabil imposibil să-mi iasă vreodată din cap piramida de căpățâni a Lapușneanului, tot așa n-o să pot uita nici de “mulțimea ca personaj colectiv”. E genul ăla de expresie care îți vine automat în cap atunci când îți amintești de textele pe care le-ai studiat în școală, cu la fel de multă naturalețe cu care te gândești la lapte atunci când vezi o vacă păscând pe marginea drumului.
Hidra cu o mie de capete care l-a înghițit pe Moțoc nu este însă singura mulțime înnebunită din literatură. Și, deși evul mediu și literatura română sunt bogate în răscoale și protestatari cu furci și topoare, nu toate mulțimile supărate așteaptă cuminți la porțile palatului pentru un țap ispășitor pe care să-l linșeze.
Spre exemplu, în 1984, Orwell vorbește despre cele două minute de ură ale fiecărei zile, când locuitorii Oceaniei se strâng cu scopul de a-și exprima aversiunea față de dușmanii sistemului (în special Emmanuel Goldstein).
Două minute de frenezie, în timpul cărora chiar și cei lipsiți de ură reală față de Goldstein, precum Winston, se lasă duși de val: în mai puțin de 30 de secunde, devine doar un individ oarecare într-o mulțime înnebunită, gata să ucidă dacă e nevoie – fără să știe exact pentru ce.
The next moment a hideous, grinding speech, as of some monstrous machine running without oil, burst from the big telescreen at the end of the room. It was a noise that set one’s teeth on edge and bristled the hair at the back of one’s neck. The Hate had started.
As usual, the face of Emmanuel Goldstein, the Enemy of the People, had flashed on to the screen. There were hisses here and there among the audience. The little sandy-haired woman gave a squeak of mingled fear and disgust. (…)
Before the Hate had proceeded for thirty seconds, uncontrollable exclamations of rage were breaking out from half the people in the room. (…)
In its second minute the Hate rose to a frenzy. People were leaping up and down in their places and shouting at the tops of their voices in an effort to drown the maddening bleating voice that came from the screen. The little sandy-haired woman had turned bright pink, and her mouth was opening and shutting like that of a landed fish. Even O’Brien’s heavy face was flushed. He was sitting very straight in his chair, his powerful chest swelling and quivering as though he were standing up to the assault of a wave. The dark-haired girl behind Winston had begun crying out ‘Swine! Swine! Swine!’ and suddenly she picked up a heavy Newspeak dictionary and flung it at the screen. (…)
A hideous ecstasy of fear and vindictiveness, a desire to kill, to torture, to smash faces in with a sledge-hammer, seemed to flow through the whole group of people like an electric current, turning one even against one’s will into a grimacing, screaming lunatic.
Mulțimea se revoltă până și în Pianul mecanic a lui Kurt Vonnegut, într-o lume controlată nu de un sistem totalitar, ci de unul care, dimpotrivă, îi lasă pe oameni pe dinafară. Un sistem dominat de mașini – mașini care trebuie distruse:
In the station’s waiting room, carnage was everywhere. The terrazzo floor, depicting an earlier slaughter of Iliumites by Oneida Indians, was strewn with the guts and internal secretions of the automatic ticket vendor, the automatic nylon vendor, the automatic coffee vendor, the automatic newspaper vendor, the automatic toothbrush vendor, the automatic shoeshine machine, the automatic photo studio, the automatic baggage checker, the automatic insurance salesman…
Și totuși, natura umană căreia îi place să protesteze fără să știe exact pentru ce protestează, câștigă și în romanul lui Vonnegut. Existența oamenilor este atât de legată de mașini, încât în final ei își dau seama că s-au revoltat împotriva unei părți din ei înșiși. Degeaba.
Iar într-un alt roman despre care am tot vorbit, în Trilogia lui Robinson, sub pretextul revoluției care îi va elibera de tirania corporațiilor ce îi exploatează, oamenii se manifestă în cele mai neproductive moduri: întâi ies în stradă, apoi declanșează un război sângeros care prinde la mijloc civili și distruge orașe. Iar după ce abordarea violentă eșuează în mod evident, ei sunt pregătiți s-o ia de la capăt: o a doua rebeliune, prin aceleași mijloace – distrugere și haos, în loc să accepte posibilitatea unei revoluții de catifea – pentru că adrenalina produsă de elanul revoluționar e întotdeauna de preferat unei abordări raționale și pacifiste.
Ne întoarcem puțin în secolul XX: în Pastorala Americană a lui Philip Roth, orașul Newark e devastat de revoltele din 1967. 6 zile de distrugere și violență care au ucis 26 de oameni și au rănit peste 700, pe fondul tensiunilor rasiale dintre albi și comunitatea de culoare.
Germinalul lui Emile Zola analizează mai îndeaproape protestele organizate: ne arată cum o grevă e un motiv bun ca oamenii să se adune pentru un scop înțeles și susținut de toată lumea în mod egal – și cum totul se poate duce de râpă atunci când protestatarii o iau razna și preferă să-și exprime nemulțumirile prin distrugere și violență, care nu le aduc, în final, nimic bun, ci doar le înrăutățesc viața.
Și ne întoarcem la science fiction: mulțimii din Make room, make room! a lui Harry Harrison i-a ajuns cuțitul la os. Este gloata irațională, săracă și înfometată, care trăiește în spații din ce în ce mai mici, împreună cu din ce în ce mai mulți oameni, și care nu mai are nimic de pierdut – decât propria viață:
But the trouble wasn’t over; people were still pushing in from the south along the streets that had not yet been sealed off by the wire. (…) The police were shoved back and forth in the face of the surging mob and above their heads the copters buzzed about like angry bees.
A sudden exploding crash was followed by shrill screams. The pressure of the jammed bodies had burst one of the plate-glass show windows of Klein’s and soft flesh was being jammed onto the knives of glass; there was blood and moans of pain. Andy fought his way against the tide toward the window; a woman with staring eyes and blood running from an open gash on her forehead bumped into him, then was carried away. Closer in, Andy could barely move and above the shouting of the voices he could hear the shrill of a police whistle. There were people climbing through the broken window, even walking on the bleeding bodies of the injured, grabbing at the boxes piled there. It was the back of the food department. Andy shouted as he came closer, he could barely hear his own voice in the uproar, and clutched at a man with his arms full of packages who forced his way out of the window.
Prostimea nu este mai puțin distructivă atunci când e indiferentă: ca un organism cu o mie de ochi care se hrănește cu suferința altora, ea asistă cu gura căscată, ba chiar cu încurajări, la autodafe-urile din Memorialul mînăstirii a lui Saramago, cu care romanul deopotrivă începe și se termină.
Și tot din Evul Mediu ar mai fi două exemple, poate nu atât de fidele noțiunii de “mulțime supărată”, dar pe care propria-mi imaginație le-a transformat în ceva ce se apropie cât de cât.
În Cocoșatul de la Notre Dame, spre final, catedrala este asediată pe de-o parte de trupele regelui, și pe de altă parte de hoții și cerșetorii de la Curtea Miracolelor – pe care mi i-am imaginat mereu ca pe o mulțime pestriță, haotică, dezorganizată și incoerentă. La fel, spre finalul romanului Ivanhoe, în timpul asediului castelului Torquilstone, în ajutorul lui Ivanhoe și a misteriosului Cavaler Negru (offtopic, dar acum îmi dau seama cum Robin Hood, varianta cu Kevin Costner, e de fapt o struțo-cămilă între versiunea de Robin Hood a lui Henry Gilbert și Ivanhoe al lui Scott) sosesc Robin Hood and his merry men, care sunt descriși în roman drept o ceată nu tocmai organizată, dar destul de furioasă și pusă pe asediat castele, departe de perspectiva romantică din cinema.
Știm deci că mulțimea ca personaj colectiv nu e întotdeauna și un personaj deștept. La fel ca ceata lui Jack din Împăratul muștelor, gloata e la fel de inteligentă ca cei mai proști membri ai ei, dar la fel de violentă și irațională ca cei mai violenți.
O mulțime, însă, nu e neapărat și o gloată.
