Până să deschid autobiografia lui Ayaan Hirsi Alifost parlamentar olandez, refugiată somaleză și militantă pentru drepturile femeilor islamice – nu mi-am dat seama cât de ignorantă sunt în anumite privințe. Știam că Somalia e în anarhie – dar nu știam exact de ce și cum s-a ajuns în situația asta. Știam că Islamul e o chestiune sensibilă, dar nu înțelegeam foarte bine de ce. O simplă căutare pe Internet te lămurește cu privire la date, evenimente și contextele în care ele au avut loc. Dar n-o să înțelegi, de fapt, nimic cu adevărat.

Asta pentru ca ai nevoie de povestea unor oameni implicați în conflictele alea pline de date și explicații politice și sociale ca să pricepi. Sigur, Ayaan are o singură voce, poate alte voci au alte povești, dar tocmai asta e ideea – mesajul ei e personal, aproape intim, și chiar dacă întâmplările sunt trecute printr-un filtru subiectiv, știi cu siguranță că ele pornesc de la niște valori fundamentale, care-s valabile pentru oricine.

Ali nu e scriitoare, iar Necredincioasa nu e un monument literar. Ți se vorbește în cuvinte simple, și tocmai de-asta ceea ce citești e uneori cu adevărat dureros: pentru că, în mare parte din timp, Ayaan nu filosofează, nu acordă evenimentelor alte semnificații decât cele pe care le au ele pe moment.

Practic, ea doar îți înșiră câteva fragmente din viața ei. Iar naturalețea cu care povestește niște lucruri absolut îngrozitoare, de la experiența mutilării genitale, a ei și a surorii ei (descrisă pe vreo trei pagini năucitoare), bătăi crunte, salvarea unor femei și copii din Somalia după izbucnirea războiului, sau fuga ei în Olanda – o să-ți facă părul măciucă.

Stilul absolut nepretențios în care descrie lucrurile astea sunt parcă expresia cea mai bună a transformării ei – partea a doua a cărții, cea în care devine cetățean olandez și, mai târziu, membru al Parlamentului olandez și ținta preferată a fundamentaliștilor islamici din toată lumea, e mult mai analitică. Transformarea minții ei, felul în care începe să gândească critic, sunt evidente. De la memorare și obediență, Ayaan devine o ființă umană cu o minte a ei.

Ea nu pretinde niciodată că ar fi o eroină. Înțelege că simpla oportunitate de a fugi în Olanda, și tot ce s-a întâmplat după, au fost accidente fericite. Își asumă doar meritul de a fi profitat de ceea ce i s-a oferit, spre deosebire de mulți dintre conaționalii ei, care, odată ajunși în Europa, trăiau din ajutoare de șomaj și se plângeau de cât de grea e viața printre necredincioși și impuri.

În plus, tot ea recunoaște că n-a fugit către democrație – nici măcar nu știa ce e asta – sau către alte idealuri înalte:

Era vineri, 24 iulie 1992, când am urcat în tren. În fiecare an mă gândesc ma momentul acela. Îl văd ca pe ziua mea de naștere: nașterea mea ca persoană care ia singură decizii despre propria viață. Nu fugeam de Islam sau către democrație. Pe atunci nu aveam niciun fel de idei mărețe. Eram doar o tânără care într-un anume fel dorea să fie ea însăși; astfel m-am aruncat în necunoscut.

Ayaan Hirsi Ali e, în continuare, o personalitate controversată, pentru că vorbește despre Islam cu mai puțină reținere și precauție decât alte figuri publice. Cumva, ea simte că e îndreptățită să nu se poarte cu mânuși. Nu poți s-o acuzi nici de rasism, nici de bigotism, nici de ignoranță – nu vorbește aiurea, știe Coranul, ba chiar până la o anumită vârstă a fost, la rândul ei, fundamentalistă.

De altfel, sentimentul pe care ți-l lasă nu e de ură – deși ai putea fi tentat să crezi că lucrurile pe care le spune sunt izvorâte din traumele emoționale ale copilăriei ei petrecute inclusiv în Arabia Saudită. Acolo, legea islamică e implementată literă cu literă, spre deosebire de Somalia, unde e amestecată cu tradiții pre-islamice și unde clima și necesitățile zilnice i-au forțat pe oameni să le acorde femeilor un anumit grad de libertate, pentru a putea munci.

Însă ea nu s-a întors împotriva Islamului, nu-l desființează, ci doar pledează pentru o reformă. O reformă care vizează, în primul rând statutul și drepturile femeilor, pentru care ea luptă, pe care le vede încătușate într-un sistem ce le neagă dreptul de a fi tratat ca niște ființe umane. Și nu se referă la vestimentație, post sau rugăciune: vorbim de bătăi, de lapidări, de pedepse fizice împotriva cărora aceste femei nu au au cum să protesteze.

Și când vorbește de răspândirea fundamentalismului în țările islamice, explică foarte clar faptul că el a fost, la un moment dat, o necesitate și un refugiu pentru niște oameni altfel săraci, lipsiți de modele și de speranță, care trăiau de pe-o zi pe alta. Dezbinarea unor națiuni ca Somalia, din cauza guvernării corupte și proaste, i-a pus pe oameni în situația de a nu se putea uni decât prin religie. Și cum Islamul pledează pentru supunere și acceptare a orice ți se întâmplă, în schimbul unei fericiri eterne după moarte, el a devenit o alegere logică pentru mulți oameni aflați la capătul puterilor.

Oricum, autobiografia lui Ayaan Hirsi Ali a fost pentru mine o revelație. N-am putut s-o las din mână, deși are aproape 400 de pagini, și dacă ar fi să aleg o carte pe care aș transforma-o într-un film, asta ar fi. Vă las cu Submission, scurtmetrajul scris de Hirsi Ali și regizat de olandezul Theo van Gogh, care a produs mari controvese la lansare și din cauza căruia van Gogh a fost ucis în plină zi, în Amsterdam, de un marocan. În piept, acesta i-a înfipt un cuțit cu un bilet care conținea amenințări la adresa lui Ali.

Și, mai jos, un scurt documentar despre situația actuală din Somalia, mai exact din Mogadishu, capitală aflată pe primul loc în aproape toate topurile celor mai periculoase orașe din lume.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *