Featured

Ioana Pavelescu îi dă viață Zeldei Fitzgerald pe scena teatrului

Duminică seară, în cadrul Festivalului de teatru Undercloud, am văzut spectacolul ”Zelda”, o adaptare a piesei The Last Flapper de William Luce, scrisă în 1984. Acest one woman show este interpretat de actrița Ioana Pavelescu, în traducerea și regia Lianei Ceterchi, o producție a Teatrului pentru Puțini (numit așa nu din snobism, cum m-am gândit eu inițial, ci pentru că acesta este localizat într-un spaţiu amenajat în podul unei case din Strada Sofia, loc în care nu pot intra mai mult de 20 de spectatori; spațiul a fost ”botezat” de Andrei Șerban). ”Zelda” a intrat în repertoriul Teatrului Mic și Foarte Mic din mai 2013 - așa că fiți cu ochii pe programul teatrului din toamnă! Citeşte tot articolul


(ÎNCHIS) Câștigă două pachete de cărți scrise de Margaret Mazzantini!

Avem pentru voi două pachete de cărți scrise de Margaret Mazzantini, oferite de Editura Polirom. Fiecare pachet conține două cărți: Venit pe lume (2008, apărut în colecția Biblioteca Polirom. Proză XXI în 2010, în traducerea Gabrielei Lungu) și Nimeni nu se salvează singur (roman abia apărut la Polirom în colecția Biblioteca Polirom. Actual, tot în traducerea Gabrielei Lungu). Pentru a câștiga unul dintre ele, trebuie să ne răspundeți la o întrebare: Ce carte scrisă de un autor italian ți-a plăcut și de ce? Citeşte tot articolul

Cum să devii un om viu / “Ochiul cosmologic”, de Henry Miller

În “Ochiul cosmologic” - carte apărută vara aceasta la Polirom – Henry Miller scrie cu o sinceritate violentă despre lucruri care-l incită: de la filme controversate precum “L'Âge d'Or”, al lui Luis Buñuel și Salvador Dalí sau “Extase”, al lui Gustav Machatý și până la “Hamlet”-ul lui Shakespeare, podul Brooklyn, suprarealism, New York. O face permanent în comparație cu lucruri care îl scandalizează, contrast care ghidează cititorul prin aparentul labirint de fraze și idei ce alcătuiesc cartea și care pune mai bine în lumină argumentele scriitorului pentru un lucru sau altul. Citeşte tot articolul


Peter Sloterdijk şi criza umanismului

Peter Sloterdijk, profesor de estetică şi filozofie la Hochschule für Gestaltung din Karlsruhe, adversar al teoriei critice a Şcolii de la Frankfurt – inamic declarat al lui Jürgen Habermas –, i-a contrariat pe mulţi, în 1983, printr-un volum atipic, Critica raţiunii cinice. Se poate spune, pe bună dreptate, că omul cinic al sfârşitului de secol XX s-a regăsit mai mult sau mai puţin în această carte a demascărilor, a aparenţelor denunţate fără pic de jenă. Citeşte tot articolul


”Mecanica inimii” în artă – literatură, teatru, film și muzică

Ați mai citit, pe la noi, câte o referință la Mecanica inimii - cum ar fi în materialul despre poveștile de adormit adulți. Și sunt sigură că titlul acestei cărți nu vă este străin, având în vedere că vorbim despre un volum nu tocmai nou, apărut în limba română în 2009, în traducerea Mihaelei Toma Udriște, la Editura Nemira. Sau poate că vă sună mai cunoscut numele scriitorului: Mathias Malzieu, solistul formației franceze Dionysos (care a luat ființă în 1993) - ce-i drept, lumea îl descrie mai întâi ca muzician și apoi ca autor (deși, pe lângă Mecanica inimii, a mai scris cinci cărți). Oricum ar fi, astăzi vreau să călătorim în lumea fantastică din Edinburgh și Granada din Mecanica inimii și să vedem ce ecouri provoacă aceasta în arte. Citeşte tot articolul

Cărţi mai lungi decît o vară

Cititul pe răcoare nu e totuna cu cititul pe căldură. Citim cu toţii fel de fel de lucruri, nu toate la fel de intense, la fel de solicitante sau la fel de interesante. Mă uit în jur şi ce văd, nu de puţine ori, e un fel de citit-sincron: ceva dintr-un interes specific, altceva de plăcere, altceva din necesităţi de ordin practic, ori pentru o documentare , ori pentru că tocmai am cumpărat (primit, descoperit, regăsit) cartea asta pe care doar o răsfoim. Printre toate astea rămîn cîteva companioane constante, cărţi din care citim şi atunci cînd recitim, şi cînd doar răsfoim sau cînd citim pur şi simplu altceva. Citeşte tot articolul

Dan Brown, Inferno, o călătorie prin iadul condiţiei umane

Al patrulea roman din seria aventurilor profesorului Robert Langdon, fără a se dezminţi de stilul fără stil al lui Dan Brown, e străbătut de o neaşteptată abordare umanistă; şi nu este vorba atât de discuţia artistică, renascentistă, prezentă şi aici, ca şi în episoadele I şi II, cât, mai important, de subiectul etic şi filosofic al umanismului şi, mai ales, al ramurii sale mai noi, mai controversate, transumanismul. Citeşte tot articolul


”Sunt o babă comunistă!” – un altfel de film în peisajul cinematografic românesc

În urmă cu o săptămână vă spuneam, entuziasmată, că mai este puțin până la premiera filmului ”Sunt o babă comunistă!”, ecranizare a cărții omonime semnată de Dan Lungu, în regia lui Stere Gulea. Din fericire, grație invitației MediaPro, așteptarea a luat sfârșit. L-am văzut. Pe scurt, mi-a plăcut. Mult. Și vreau să vă rog să mergeți în cinematografe din 23 august. Despre de ce este acest film altfel, o briză nouă în cinematografia românească, mai jos.

Citeşte tot articolul


Realitate şi iluzie în „Roşu şi negru” de Stendhal

Le Rouge et le Noir/ Roşu şi negru, romanul lui Stendhal, este, în primul rând, după cum anunţă şi subtitlul – Chronique du XIX siècle –, o nuanţată frescă socială şi istorică a secolului al XIX-lea. Sunt dezvăluite, de exemplu, amănunte mai puţin cunoscute despre Revoluţia din iulie 1830 – acţiunea romanului fiind plasată între 1826 şi 1831 – sau este vizată, critic şi ironic, diferenţa de mentalităţi dintre Paris şi provincie. Autorul, Stendhal – pseudonimul lui Henry Beyle –, nu era tocmai o fire lejeră, iar ca romancier nu a fost prea apreciat, deşi romanele sale – Roşu şi negru, Mănăstirea din Parma – s-au bucurat de un oarecare succes în epocă. Mai în glumă, mai în serios, spunea că va fi preţuit la adevărata lui valoare de-abia în 1935, adică la mai bine de o sută de ani de la apariţia romanului Roşu şi negru. Complexele lui Stendhal se vor reflecta, cu  măsură, în textele sale. Inteligent, dar şi superficial – este cunoscută nestatornicia sa într-ale iubirii –, Stendhal nu va ezita să se victimizeze în postura unor personaje precum Julien Sorel. Romanele lui sunt, în fapt, autobiografii mascate. Nu întâmplător, în acelaşi timp cu romanele, scria şi la Viața lui Henry Brulard sau la Amintirile unui egoist – texte autobiografice.

Citeşte tot articolul


Balerinele-curtezane şi Parisul lipsit de idealism. Kathryn Wagner, „Dansatoarea lui Degas”

Baletul este o modalitate de expresie a unei stări ce, la suprafaţă, nu poate însemna decât graţie, sensibilitate, candoare – feminitatea întruchipată. Ce se ascunde însă în spatele costumelor diafane şi a zâmbetelor îngereşti nu are, de multe ori, nimic de-a face cu aparenţa sclipitoare şi desăvârşită a dansatoarelor care fac ca dansul lor să pară ceva înnăscut, ceva contopit cu fiinţa lor şi care, tocmai datorită acestei contopiri, pare ceva lipsit de dificultăţi şi de efort. Nimic mai fals de atât – pe lângă orele chinuitoare de repetiţii, balerinele duceau, nu cu atât de mult timp în urmă, o viaţă extrem de presantă, statutul lor fiind, de fapt, cel al unor curtezane (în cel mai bun caz). Kathryn Wagner recrează, în Dansatoarea lui Degas, atmosfera Belle Époque a Parisului „tuturor posibilităţilor”, surprinzând un tablou despre care ne formăm adesea o imagine idealizată – lumea balerinele care aveau privilegiul de a dansa pe scena Operei din Paris şi pe care toată lumea le invidia sau le râvnea. Citeşte tot articolul


Despre vinovăţie şi destin în Procesul de Kafka

Grotescul, realitatea deformată până la absurd, inutilitatea oricărei tentative de a pătrunde sensurile unei lumi agresive, tiranice, incoerente – iată numai câteva dintre caracteristicile prozei lui Franz Kafka. Nici Procesul de Kafka, roman neterminat şi publicat postum, în 1925, nu se dezice de acest fond absurd, coşmaresc, care constituie miezul realităţii descrise de Kafka în romanele şi nuvelele sale.

Citeşte tot articolul


Vladimir Nabokov și hainele Lolitei

Sunt convinsă că voi, majoritatea bookaholicilor, ați citit Lolita și v-a rămas în suflet ca una dintre cele mai bune cărți ale literaturii contemporane, scrisă impecabil și spunând o poveste (de dragoste?) a little bit twisted. Mulți văd în Lolita nimfeta perfectă, deși Nabokov nu pare să o fi descris astfel pe adolescenta vulnerabilă - de altfel, termenul de ”nimfetă” nici nu intrase în vocabular descriind o puberă obscenă la vremea aceea. Și atunci, cum s-a ajuns aici? Să fie ”vinovate” copertele?

Așadar, în materialul de față, ne vom uita la Lolita prin intermediul copertelor sale, imagini care spun multe despre cum a fost această carte receptată de-a lungul timpului. Citeşte tot articolul