Bookaholic

Garsoniera din pădurea de macarale,  carte apărută în colecția Strada Ficțiunii la Editura ALL, a doua ediție (prima fiind apărută în 2007, la editura DaKino), este unul dintre romanele lansate la Bookfest 2013 și semnate de omul de televiziune și film, Dan Chișu. Acesta din urmă a mai scris o carte, Singur sub duș, un volum autobiografic lansat în 2005.

Cartea de față are atât plusuri, cât și minusuri, nu mă pot decide dacă să o recomand sau nu – o să vă hotărâți voi după ce lecturați rândurile următoare. 

Titlul romanului m-a atras de la început, mi s-a părut o imagine frumos construită (aceea a ”pădurii de macarale”) și extrem de expresivă. Iar coperta te trimite chiar acolo, cu un aer de mister, o parte adjudecată de macarale, iar cealaltă de un copac solitar lângă asfalt, peste toate lăsându-se discret o cortină roșie. M-a dus cu gândul la punerea în scenă – sentiment cu care am rămas până la sfârșitul cărții – și, implicit, la teatru. Lucru care mi-a plăcut tare.

Interesant este și faptul că Dan Chișu a ales nu numai un narator omniscient, ci și unul implicat, un fel de umbră a personajelor principale – le urmărește fiecare mișcare, știe dinainte ce se va întâmpla, pune narațiunea pe pauză când are el chef să se confeseze cititorului sau să-l introducă în alt film pentru a-i ”lămuri” o situație sau alta, are dileme și se lamentează, are îndoieli cu privire la ceea ce ne povestește ș.a.m.d.

Am să vă spun, așa cum știu eu, povestea lui Vasile/ Basile. O poveste incredibilă. Poate nu totul a fost așa cum veți citi aici, dar știți cum e … nu contează ce trăiești, contează cum povestești ce ai trăit.

Povestea lui Vasile/ Basile este atât de plină și atât de densă, încât probabil voi sări de la una la alta, așa cum îmi voi aminti și eu. Însă voi încerca să nu o distorsionez prea tare, să nu intervin cu părerile mele obiective decât atunci când va fi absolut necesar. Chiar dacă știu că nu există decât povești subiective. (p. 10)

Fac o mică paranteză. O altă slăbiciune de-ale mele este joaca autorului cu naratorul: îmi plac formulele îndrăznețe, cele neortodoxe ale născocirii identității naratorului, mi se pare minunat când eu, ca cititor, sunt inclus cumva în carte (asta spune ceva despre personalitatea mea, nu? 🙂 ) – mi-amintesc că l-am iubit pe Italo Calvino din Dacă într-o noapte de iarnă un călător datorită naratorului său, sau pe John Fowles din Iubita locotenentului francez, ca să dau numai două exemple.

Doar că Dan Chișu merge, din punctul meu de vedere, prea departe: de la un moment dat, implicarea naratorului său, fără să știm cine este exact și dacă are vreun rol concret în poveste, de unde poate deține el ”adevărul absolut”, devine extrem de obositoare. Dacă la început am intrat în joc și așteptam, amuzată, să primesc o lovitură de grație din partea naratorului, după 50 de pagini am renunțat să cred în verosimilitatea poveștilor lui, iar monologurile sale constante au început să devină seci, pură manevră auctorială nestăpânită până la capăt. Naratorul-regizor e o idee bună, dar nu în cantități industriale.

Am improvizat prea mult. Vrei să știi cum a scăpat Gelu din garsoniera aflată în pădurea de macarale? Am o variantă pentru tine. (p. 177)

Povestea este centrată în jurul lui Vasile Cârlice, devenit între timp Alain Basile Carlasse în Franța (Doamne, i-am urât ambele nume cât am citit! Nu mă puteam gândi la un franțuzism mai neinspirat). Tânăr cu o carieră promițătoare, obsedat de meseria de regizor din adolescență (iar întâlnirea cu marele Fotilescu – evident, aluzie la regizorul Alexandru Tocilescu, căruia îi este dedicată cartea – îl marchează), pleacă cu o trupă de teatru de la IATC să joace în Anglia. După ce unul dintre profesori îi spune că ar avea mai multe șanse în străinătate decât în țară și după ce însuși profesorul respectiv fuge, Vasile îi va urma sfatul și va rămâne nu în Anglia, ci în Franța.

La Paris devine un regizor de teatru faimos (ca în telenovele sau în filmele de Hollywood), se întoarce în România la trei ani după căderea comunismului pentru că nu rezistă tentației atunci când i se ivește ocazia și vine pentru a monta o piesă de teatru la Naționalul bucureștean – o adaptare după Colonia penitenciară a lui Franz Kafka, alegorie a sistemului comunist.

Ceea ce urmează să citești, Vasile/ Basile nu ți-ar povesti niciodată. N-ar povesti nimănui în lume. Eu am așternut aici această întâmplare, fără voia lui. Știu că nu mă va ierta niciodată. Dar trebuie s-o cunoști, altfel nu ai cum să-l înțelegi. (p. 59)

Din acest moment, reîntoarcerea în țară îi declanșează amintiri din copilărie, din adolescență, dinainte de a pleca, toate obligând personajul să pornească (metaforic, desigur) în căutarea propriei identități. Dacă pe Basile îl cunoștea destul de bine (celebru, homosexual, retras), cu Vasile are ceva probleme – imediat după venire cade în brațele lui Lica/ Vasi/ Vali/ Vasilica, o tânără ce locuiește la teatru, cu o poveste de viață la fel de încărcată ca a lui Vasile și, pe alocuri, chiar dublul lui feminin, împărțind experiențe similare; devine justițiar, un apărător al capitalismului, răpindu-și fostul prieten din adolescență, pe Gelu, acum fost securist și ofițer la SRI, numai pentru a-l aduce pe calea cea bună, a-l convinge că regimul comunist a fost una dintre cele mai mari boli care s-au abătut asupra României.

Micile tragedii succesive, jonglarea între prezent și trecut, dilemele existențiale, renegarea originilor, iar apoi confruntarea lor, experiențele sexuale ratate din tinerețe și cele împlinite din maturitate (la vârsta de 36 de ani devine brusc un guru într-ale sexului heterosexual, după ce 10 ani încercase să se convingă la Paris că este homosexual), coincidențele, destinele suprapuse, garsoniera dintr-unul dintre multele blocuri nedate în folosință, într-o zonă plină de macarale și puțin locuită (loc al plănuirii planului perfect și al sechestrării lui Gelu) te conduc încet, cu tensiune acumulată, spre deznodământ. Care nu putea fi altfel decât deschis (adăugându-se un plus pentru roman).

Și acum să vă spun la ce se gândește Basile, privind în gol, în timp ce pe scenă inginerul care a construit mașinăria le face – pentru a suta oară! – instructajul actorilor.

Se gândește că acolo și-a șters sistematic din memorie țara, cu tot cu oameni. Și a început operațiunea imediat după ce a aflat ce s-a întâmplat cu părinții lui. (p. 109)

Lecturarea Garsonierii din pădurea de macarale mi-a dat permanent senzația că citesc o piesă de teatru îndoită cu apă – de altfel, ulterior, am aflat că Dan Chișu menționase la lansarea cărții că aceasta fusese un proiect de film pe care, neputând să-l facă, a decis să-l transforme într-un volum de literatură. Unele scene sunt extrem de vizuale, descrierile te fac să simți că ești acolo, în mijlocul personajelor. Finalul este o lovitură de teatru, incitantă și ofertantă.

Însă de prea multe ori (într-un roman de numai 178 de pagini) m-am simțit dusă de nas, de prea multe ori m-a enervat derularea episoadelor pe fast forward, întreruperea lor bruscă și firul subțirel al narațiunii.

Deși Dan Chișu ridică la fileu probleme extrem de interesante (emigrarea, identitatea, comunismul și paradigma acestuia, revoluția, lumea teatrului etc.), nu le poate servi până la capăt. Chiar prefer filmul lui din 2012, Și caii sunt verzi pe pereți, acestei cărți.