O să fie o paradă şi în Bucureşti, anul ăsta şi parada va sfîrşi probabil în Irish pub-urile din Centrul vechi, aşa că nimeni nu va fi în stare să conducă, darămite să mai citească. Aşadar listuţa asta nu e pentru duminică, ci pentru cînd o să ne trezim. Sînt cinci scriitori irlandezi contemporani buni şi foarte buni, unii mai sumbri, alţii mai tonici, pe care i-am încercat şi care merită toată atenţia.

Steaua mărilor, de Joseph O’ Connor (trad. Irina Negrea, Editura Curtea Veche Publishing). Ce festin, ce aventuri, ce personaje! E ceva dickensian în acest roman, focuri de artificii şi şmecherii bine camuflate care relansează povestea capitol cu capitol.  În linii mari, este povestea aspră a unor imigranţi care părăsesc Irlanda pe un vas cu destinaţia America, în timpul Marii foamete. Sigur, din tabloul de ansamblu (în care se mişcă foarte multe şi foarte repede, de la incursiuni în medii sociale diferite, la juxtapuneri de biografii, toate numai o dramă) se detaşează nişte personaje obsedante, pe care focusul va fi susţinut pînă la sfîrşit.

 

 

E genul de carte care are de toate: şi suspans, şi fundal istoric, şi atmosferă, plus poveşti cu dragoste, trădare şi nedreptate. Viaţa în Irlanda prinsă într-o perioade de cumplite încercări se derulează în imagini  bulversante. Sînt, în carte,  episoade care te revoltă, pasaje macabre despre lupta pentru  supravieţuire a unor oameni urmăriţi de spectrul sărăciei şi al foametei de cel mai rău soi: cea care omoară. Dar există o dozare foarte variată a stărilor pe care le angajează Joseph O’ Connor în roman, şi ea funcţionează.  Am citit Steaua mărilor cu maximă plăcere şi implicare, cu atît de mult interes încît am făcut ce am făcut şi l-am întîlnit şi pe autor, căruia i-am luat un interviu.

Marea, de John Banville (trad.Mihai Moroiu, Editura Nemira) Am citit-o acum mulţi ani, tot într-o primăvară. N-aş insista foarte mult pe poveste, pe intrigă, de fapt; ce mi-a rămas e starea care umple fiecare colţ al paginii, şi asta e mai greu de descris. E  vorba de ce trăieşte un bărbat, (istoric, de formaţie), după ce i-a murit soţia, despre imposibila încîlceală de fire care te ţin legat de trecut şi despre nişte moduri în care încerci, cu durerea aferentă, să înţelegi lucruri de neschimbat.

E o carte scrisă cu o mare atenţie pentru stil. Am auzit prieteni plîngîndu-se că e prea migălos, prea artizanal construita. Mie mi se pare că formula se pliază perfect pe subiect. Personajul principal se lasă purtat în trecut şi încearcă să integreze sufleteşte o pierdere care aproape îl doboară, iar spaţiul ales pentru aceste exerciţii de reflecţie este undeva în apropierea mării. Marea leagă tot, chiar dacă nu e întotdeauna consolatoare.

Reuniunea de Anne Enright (trad. Magda Teodorescu, Editura Polirom) Acest roman a luat premiul Booker în 2007 iar sintagma cheie care răspunde la întrebarea despre ce e cartea e secrete de familie. Murdare, de nepronunţat, bine păzite, care ies la lumină după sinuciderea fratelui celei care spune povestea. Fiind o carte despe excavările într-un trecut dificil şi în psihologii greu de înţeles, n-are prea multe puncte luminoase. E o poveste stranie, în care întîmplările sînt aduse în prezentul povestirii ca prin ceaţă, o poveste cu discontinuităţi, cu fragmentări care nu-ţi sînt comode, ţie cititorului, pentru că nu trebuie să-ţi fie comode.

E sumbră, nu menajează, stilistic e sofisticată şi experimentală, are mult monolog interior în tehnica fluxului conştiinţei, nu se citeşte uşor. Dar oferă foarte multe satisfacţii: dezvăluie treptat, prin detalii care ţi se fixează în cap, adevăruri despre viaţa într-o familie irlandeză, crîmpeie de atmosferă din care reconstitui un spaţiu aparte, un aer propriu locului despre care vorbeşte. În carte e o tensiune psihologică constantă, care duce pînă la urmă la un deznodămînt dureros, dar vital: dezgroparea adevărului.

Maestrul de Colm Toibin (trad. Magda Teodorescu, Editura Polirom). Ca fan declarat al lui Henry James, nu am avut cum să nu gust romanul ăsta, care reconstruieşte perioada în care James a avut o cădere, după eşecul piesei Guy Domville. Cartea nu are nimic din ritmul alert cu care ne-au obişnuit majoritatea romanelor groase de limbă engleză, dimpotrivă. E un scris  forjat maniacal,  cu alunecări finisime, cu tăcerei şi aluzii, cu o lentoare proprie,  foarte în spiritului lui Henry James.Ton reţinut, multe lucruri care rămîn nenumite, multă ambiguitate care a fost foarte pe gustul meu.

Ţara mlaştină şi alte poeme, de Seamus Heaney, în traducerea lui Dan Sociu, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu (Editura Polirom)

Sînt poeme în care revin obsedant detalii de viaţă solidă, materială: apa din fîntînî în care se oglindeşte soarele, bucăţile de turbă, lămpi, plasele pescarilor, ceaţa groasă, murele.  Materii palpabile din care creşte o atmosferă impalpabilă. E a Irlandei şi în afară de asta, a unui spaţiu în care se trăieşte cu intuiţia sfîrşitului, pe tăcute, cu pierderi, dar şi cu încredere.

La final, o balada irlandeză despre un bărbat aruncat în puşcărie pentru că a furat de  mîncare pentru copii, în timpul marii foamete: The fields of Athenry, cîntecul care acum  ridică în picioare toţi suporterii irlandezi, indiferent ce se joacă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *