Atât de frumos ploua afară încât ne-a trimis direct în starea aia de citit poezie. Așa că am căutat, cum altfel, poezii cu ploaie. Iar între timp a ieșit curcubeul dintr-o carte. 🙂

 

ploaie, vorbe neînsufleţite, de Claudiu Komartin

vârsta la care vântul îţi flutură gleznele
fără teroarea că, mai târziu, te vor despărţi ani-lumină
de singurătatea prusacă a buzelor ei,
preţios numite de alţii focuri de tabără –
vârstă ingrată, s-ar spune în cartea nedeschisă de ani
dintr-o bibliotecă îngustă, prin care alunecă lenevoase
femei în paltoane de iarnă – e-o seară prea tristă,
cu ploaie, vorbe neînsufleţite şi vodcă lemon,
şi umezeala îţi pătrunde în oase, urzind
un fel de reţea de friguri şi frici – adevăratul motiv
pentru care înşir versuri din nou – în biblioteca
îngustă, prin care m-adulmecă tandru
femei melancolice în paltoane de iarnă.

De aici

Către seară, mă așez la picioarele tale, de Mircea Ivănescu

aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)… şi iară

aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.

Muntele de dragoste, de Nina Cassian

Ce zgomot făceau pasărea şi ploaia!
În geam, în mâini, cerul mare spărgea!
Am supt covorul, rufele şi ce mai rămânea –
Noi amândoi umpleam toată odaia.

Noi amândoi. Era vânt. Nu era.
(Cine ţine minte? Cine vrea să mintă?)
Strâns ne-am ţinut ca un om în oglindă,
Unul în abruptul frig al altuia.

Mai plouă şi acum – auzi? – în grup de munţi.
(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)
Pasărea asurzitoare, ciocul de tablă
Crestează pe stâncă fosila ei slabă.

Unde suntem acum? În gaura frunţii?
Fără noi doi, înnebunesc munţii!

de aici

Omul care aduce ploaie, de Nina Cassian

Tu eşti omul care aduce ploaie
Braţele tale îmi curg de-alungul trupului,
privirea ta îmi clăteşte gîtul,
gura ta face să-mi crească la şold
o floare umedă, albastră.
Ai rupt inelul de aur
care mă logodise cu seceta,
inelul de aur uscat
gravat cu spin de cenuşă.
Neliniştea recoltelor îmi umflă pieptul.
Ciucuri de apă îmi spânzură la vîrful degetelor.
Tunete blînde călătoresc prin noi.

T.S. Khasis (fără titlu)

te poţi ridica în plină mahmureală
să priveşti ploaia
şi să scrii
ceva despre ploaie?
e tot
ce ţi-a mai rămas.

pe la 5 dimineaţa
a mers în vîrful picioarelor
pînă la frigider,
a şoptit ceva de neînţeles
în lumina rece a frigiderului,
doar pentru sine,
deşi spera
să-l audă cineva,
cei cîţiva porumbei
sau poate florăreasa
din colţ
şi
bill shankly
care spunea că fotbalul
nu ţine de viaţă şi moarte,
e mult mai mult de atît.

numai iepurii
se mai sperie la 5 dimineaţa
şi stau cu urechile ciulite,
iepurii
şi dragostea ta
de care îmi spui prea puţine.

în tăcere,
gîndacii de bucătărie
se hrănesc cu resturile
noastre.

a deschis fereastra,
a tras aer în plămîni
de parcă ar fi aprins un joint:
– nu e nimeni aici,
nu vreau să fie cineva aici.

pur şi simplu
nu mai avea rost.

De aici


ploaie

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


2 comentarii
  1. AvatarAngelica Stan

    (din “spații intermediare”-Angelica Stan)
    doar ploaia în crăpături
    face şanţuri din ce în ce mai mari
    în ridurile acestei frunţi de lut
    despică pământul până la digul
    din saci de nisip
    cu toate cuvintele mele îngrămădite acolo
    într-o singură noapte
    ploaia care nu se mai opreşte
    ştergând sate întregi
    de pe fața pământului
    ştergându-mi memoria
    în sens invers: de la cea mai nouă
    la cea mai veche amintire
    şi mai departe
    acum, în ultima cameră
    copilul îşi proiectează degetele
    pe tavanul prăbuşit pe jumătate.
    apa a ajuns la ultima treaptă:
    în pod bunicul a strâns averea familiei _cineva spune  şoptit
    povestea cu elefanţii
    care au fost striviţi de melci.
    🙂 la temă

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *