Concurs închis. Câștigători: Andra și Alecsandra. Câștigătorii vor primi un mail în care sunt informați cum pot intra în posesia premiilor.
Viseptol este ultimul roman al lui George Vasilievici, autorul constănțean care s-a sinucis în 2010.
Un roman agitat, dar dens, câteodată suprarealist, altădată doar un jurnal extrem de personal, cu droguri dar nu neapărat despre droguri, Viseptol a fost terminat cu puțin timp înainte de moartea autorului, și a fost publicat post-mortem.
Bookaholic și Editura Casa de Pariuri Literare vă dau două exemplare din Viseptol. Ca să participați la concurs, trebuie să lăsați un comentariu în care să ne spuneți care este romanul vostru preferat cu narcotice și de ce. Poate fi din literatura română sau universală, nu contează, ce conteaza în schimb este să fiți creativi atunci când ne povestiți de ce v-a plăcut cartea, pentru că vor fi premiate cele mai interesante două răspunsuri.
Deadline: vineri, 7 octombrie, ora 12:00. Câştigătorii vor fi anunţaţi aici. Vă rugăm să comentaţi cu numele real şi cu o adresă de mail validă, pe care vă putem contacta ulterior.
Nu toata iarba e la fel, de Gavrilutiu. Pentru ca e sincer si-mi aminteste cateodata de liceu, si mai ales de o intamplare de atunci. Adica de un coleg de clasa care s-a pupat cu marioara si dupa aia alerga dezbracat pe plaja in miezul iernii cantand Treceti batalioane romane carpatii.
Cred ca cel mai bun poet narcotic din literatura e Eminescu. Și in special cu Scrisoarea I. Adică, trebuie să fii pe ceva ca să scrii asa ceva.
“RealK” de Dragos Bucurenci. M-a ajutat sa descopar chestii noi si sa-mi fumez creierii. Mai bine ca oricine! Si am scris poeme bune dupa… 🙂
Desi nu e un roman despre droguri, eu l-am citit ca pe un roman: e vorba de cartea lui Andrei Oistenau, Despre narcotice in cultura romana. Plina de povesti de la cum se foloseau matraguna, macul din mosi stramosi in spatiul carpato-danubiano-pontic, pana la dependenta de cocaina a lui Ion Barbu, dezvoltata in Berlinul anilor 20, unde aproape totul era legal, se vindea la farmacie si se consuma in strada… Despre pervitin, narcoticul Fuhrer-ului care a marcat al 2-lea razboi mondial si pe toti cei care au luptat in el (li se trimiteau cantitati generoase pe front) si pe care atat de tristul Eliade il folosea in Portugalia… Despre cum Cartarescu a confundat un pic pe foaie hasisul cu opiumul.
“Trainspotting” de Irvine Welsh, mi-a fost recomandata intr-un trip si a fost mai spatiala decat guma Space.
Amelie Nothomb ,,Le voyage d’hiver” -pentru ca narcoza nu e traita ca o distorsionare a realitatii sau ca o pierdere a constientei ci ca o acutizare a simturilor, o perceptie lucida a realitatii, ca o stare de alerta. ‘Comment avons-nous pu nous aveugler au point de trouver la laideur supportable?” – ca si cum drogul iti dezvaluie realitatea in timp ce realitatea devine doar un sir de conveniente ridicole.
Norman Spinrad – Copiii din Hamelin : pentru ca in timp ce-l citeam ma simteam “destupat” la minte fara sa fi fost “on something”…
Chuck Palahniuk – Monstri invizibili, pentru ca ma atras felul in care romanul face abuz de medicamente ca o scuza pentru a nu pune personajele sa-si confrunte vietile, problemele, amintirile. Plus ca Palahniuk are o incredibila forta de a atrage atentia asupra defectelor umane, ceea ce, in contact cu medicamentele respective, furate de personaje din vile imense, poate sa fie un deliciu romanesc.
Deși și-a publicat cărțile în aria non-ficțiunii, Carlos Castaneda a fost “high” pe tot parcursul timpului în care și-a scris cărțile. As zice “non-stop”, adică și în pauzele de scris.
Nu ca ar recunoaște-o chiar el de zeci de ori (exemplu: “nici în timpul experientelor cu plante psihotrope nu fusesem într-o asemenea stare de haos”) dar lumile pe care le descrie sunt fantastice o mie la suta. Un milion la suta.
Iar dacă ceea ce descrie el este chiar adevărat, atunci noi, restul, suntem “high” fără s-o știm. Si fără sa știm ce pierdem; ne lipsesc câteva dimensiuni în lumea în care trăim și nu vedem mai departe de lungul nasului.
Carlito (autorul) și Don Juan (șaman de profesie) culeg tot felul de plante “medicinale” de prin deserturile mexicane, le consuma (autorul recunoaște mai rar partea asta, dar cu siguranță amândoi nu își umpleau salteaua cu ele ca sa devina mai moale) și apoi ara nisipul în toate direcțiile în tot felul de aventuri.
Alt fratele șaman, Don Genaro, mai apare și el din când în când (plus alte zeci de viziuni secundare) și împreună cu nagualul și tonalul (greu de explicat în doua cuvinte… dar sa încerc: în esență sunt doua chestii care ies din noi și se joaca de-a Tom și Jerry) pun la cale câteva petreceri monstruoase.
Carlos este învățăcelul, Don Juan maestrul și de aici schema clasica: Castaneda ba este “the last airbender” (“Apoi a trecut peste vârfurile copacilor spre sud și a dispărut după ei”), ba “mr. Nothing” (“parca m-as fi urmărit dintr-un loc ascuns”), ba Obi-Wan Kenobi aflat în schimb de experienta la Ewan McGregor și discutând în cadrul seminarului “Cum a oprit Neo gloanțele din matrice” despre tehnici subliminale.
La sfârșitul scenelor, de obicei maestrul se prăpădește de ras pe seama tânărului aspirant și-l trimite înapoi în LA pentru reculegere.
Probabil și cu o sacoșă plina de chestii care scapă controlului vamal.
Autorul își incheie cărțile în coada de peste (categoria ‘young and restless’) și te lasă cu sufletul la gura pentru o noua apariție. In “Povestiri despre putere”, de exemplu, se duce sus pe o stânca și sare.
Ai zice ca sare în jos, dar cumpără-i volumul următor și îți dai seama ca sare elastic, stil yo-yo, încoace și încolo, intre lumi, exclamând “wow” ca în bancul cu adolescentul care stătea pe balcon și privește un glob de foc trecându-i rapid prin fata de doua ori, iar maica-sa îl întreabă unde a fost doua zile.
Pingback: Concurs – Castiga romanul Viseptol de George Vasilievici! | Concursuri Online | Superbingo Metropolis | Loto 6/49