Cu o mamă frivolă şi prea ocupată cu flirturile ca să se mai îngrijească şi de cele două fiice, cu un tată mereu prins cu afaceri departe de casă, Gabri, eroina romanului Duşmanca, se maturizează mai mult la voia întîmplării. Copilăria ei are drept singur tovarăş ranchiuna faţă de mamă, care cu vremea se transformă în dorinţă de răzbunare. Aproape pe nesimţite, copila taciturnă şi neglijată de toţi devine o tînără plină de farmec, dar şi egala inamicei sale dintotdeauna. De-acum, răzbunarea îi e mai la îndemînă ca oricînd, însă conflictul difuz dintre cele două femei e dominat de sentimente contradictorii, de intuiţii şi neînţelegeri, de impulsuri incontrolabile şi remuşcări copleşitoare.

La fel ca Gabri, micuţa Antoinette Kampf din Balul creşte simţindu-se mai degrabă un obstacol decît o fiică, un accesoriu niciodată mulţumitor, cu dorinţe şi aşteptări mereu neglijate. Cînd părinţii ei, proaspăt îmbogăţiţi, pun la cale cel mai important eveniment al vieţii lor sociale, un bal grandios care să le marcheze intrarea în lumea bună, Antoinette găseşte prilejul să răzbune toate umilinţele din trecut, însă micul ei puseu de furie scapă de sub control.

„Duşmanca. Balul”, de Irène Némirovsky – fragment din romanul „Balul”

Editura Polirom
Traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu
Colecţia „Biblioteca Polirom”
Seria Esenţial

Ţinea ghiozdanul într‑o mână şi‑l legăna uşor în faţă. Îl privi cu ură, apoi oftă, se întoarse pe călcâie şi traversă curtea. Întârziase. Domnişoara Isabelle avea să zică : „Chiar nu te‑nvaţă nimeni că punctualitatea este cea dintâi îndatorire a unei eleve bine‑crescute faţă de profesorii ei, Antoinette ?“.

„E proastă, e bătrână, e urâtă…“ îşi zise ea cu îndârjire.

Dar, cu glas tare, sporovăi:

— Bună ziua, domnişoară ! Mama m‑a reţinut, nu e vina mea, şi mi‑a spus să vă dau asta…

Şi, în vreme ce îi întindea plicul, adăugă, cuprinsă brusc de inspirație:

— Şi a cerut să mă lăsaţi să plec cu cinci minute mai devreme decât de obicei…

În felul acesta, poate avea să o vadă pe miss întorcându‑se cu cel care o însoţea.

Dar domnişoara Isabelle nu asculta. Citea invi­taţia doamnei Kampf.

Antoinette văzu cum i se înroșesc brusc obrajii lunguieți, măslinii şi uscăţivi.

— Cum? Un bal? Mama ta dă un bal?

Întoarse pe toate feţele cartea de vizită, apoi și‑o trecu pe furiş peste dosul palmei. Era gravată sau numai imprimată? Diferenţa era de cel puţin patruzeci de franci… Recunoscu imediat gravura la pipăit. Ridică înciudată din umeri. Kampf ăștia fuseseră întotdeauna cumplit de vanitoși și de risipitori. Altădată, când Rosine lucra la Banque de Paris (şi nu trecuse chiar aşa mult de‑atunci, Dumnezeule!), îşi cheltuia tot salariul pe toalete… Purta lenjerie de mătase, alte mănuşi în fiecare săptămână… Dar frecventa casele de toleranță, fără îndoială… Numai femeile astea au noroc…

— Şi tu? Presupun că o s‑asişti şi tu la bal? Eşti destul de mare!

— Nu ştiu, murmură Antoinette, străbătută de un fior dureros.

— Mai repede, mai repede… Uite în ce mişcare trebuie cântat asta… Unu, doi, unu, doi, unu, doi… Hai, Antoinette, ce faci, dormi? Suita, fetiţo…

Suita… Pasajul ăla plin de diezi în care te împiedici la tot pasul… Un copilaş plângea în apartamentul vecin… Domnişoara Isabelle aprinse lampa… Afară, cerul se întunecase, dispăruse… Pendula bătu de patru ori… Încă o oră pierdută, risipită, care i se scursese printre degete ca apa şi care nu avea să se mai întoarcă… „Aş vrea să plec foarte departe sau să mor…“

— Ai şi obosit, Antoinette ? La vârsta ta, cântam şase ore pe zi… Stai puţin, nu aşa repede, ce grăbită eşti! La ce oră va trebui să vin pe 15?

— Scrie pe cartea de vizită. La ora zece.

— Foarte bine. Dar o să ne mai vedem înainte.

— Da, domnişoară…

Afară, strada era pustie. Antoinette se lipi de zid şi aşteptă. După un moment, recunoscu pasul uşor al englezoaicei, care se grăbea la braţul unui bărbat. Ţâşni în față și se împiedică în picioarele celor doi. Miss Betty scoase un strigăt slab.

— O, miss, vă aştept de‑un sfert de oră!

O fracţiune de secundă, avu în fața ochilor chipul englezoaicei atât de schimbat, încât se opri locului de parcă nu l‑ar fi recunoscut. Dar apoi nu văzu gura mică şi vrednică de milă, deschisă, vătămată ca o floare strivită; se uita cu aviditate la „bărbat“.

Era foarte tânăr. Student. Poate chiar licean, cu buza de jos înroşită puțin de primul bărbierit şi ochii frumoşi şi obraznici… Fuma. În timp ce miss Betty bolborosea niște scuze, el zise calm, cu glas tare:

— Prezintă‑mă, verişoară.

My cousin, Ann‑toinette, şopti miss Betty.

Antoinette întinse mâna. Băiatul râse puţin şi tăcu. Apoi păru să se gândească la ceva şi, în cele din urmă, propuse:

— Vă însoţesc, nu?

Străbătură toţi trei străduţa pustie şi întunecoasă. Vântul învăluia faţa şcolăriţei într‑un aer răcoros şi umed, parcă plin de lacrimi. Încetini pasul și se uită la îndrăgostiţii care mergeau în faţa ei fără să‑și vorbească, lipiţi unul de altul. Ce repede mergeau! Antoinette se opri. Ei nici măcar nu întoar­seră capul. „Dac‑ar da o maşină peste mine, ar auzi măcar?“ se întrebă ea, cu o ciudată amărăciune. Un bărbat o lovi în trecere; fata se trase înapoi speriată. Dar era numai lampagiul; văzu cum atingea felinarele, unul după altul, cu prăjina lui lungă, iar ele se aprindeau brusc în noapte. Luminile acelea sclipeau şi pâlpâiau ca nişte lumânări în vânt. Deodată, i se făcu frică. Țâșni înainte din toate puterile.

Îi ajunse din urmă pe îndrăgostiţi în faţa podu­lui Alexandru al III‑lea. Îşi vorbeau foarte repede, pe șoptite, cu feţele foarte apropiate. Zărind‑o pe Antoinette, băiatul făcu un gest agasat. Miss Betty se tulbură un moment; apoi, brusc inspirată, des­chise geanta şi scoase pachetul de plicuri.

— Uite, drăguţo, ia invitaţiile mamei tale, pe care nu le‑am pus încă la poştă. Dă fuga până la debitul de tutun, acolo, pe străduţa din stânga… Vezi lumina? Le arunci în cutie. Te aşteptăm aici…

Puse pachetul pregătit în mâna fetei, apoi se îndepărtă în grabă. La mijlocul podului, Antoinette o văzu oprindu‑se din nou, aşteptându‑l pe băiat şi lăsând capul în jos. Se sprijiniră de parapet.
Antoinette nu se mişcase din loc. Din pricina întunericului, vedea numai două umbre nedeslușite şi, de jur‑împrejur, Sena neagră şi plină de reflexii. Când se sărutară, mai curând ghici decât văzu aplecarea, un fel de cădere molatică a celor două chipuri unul spre celălalt. Își frânse brusc mâinile ca o femeie geloasă. Din cauza acestui gest, un plic căzu pe jos. Se sperie şi îl ridică în grabă. În aceeași clipă, teama ei o umplu de rușine. Ce, trebuia să tremure mereu ca o fetiţă? Nu era demnă să fie femeie. Şi ăia doi, care se sărutau întruna! Nu‑şi dezlipiseră buzele… Simţi un fel de ameţeală, o nevoie sălbatică de a brava şi de a face rău. Cu dinţii strânşi, apucă toate plicurile, le mototoli, le rupse şi le aruncă în Sena. Cu inima plină de bucurie, le privi îndelung cum pluteau pe lângă arcada podului. Apoi vântul le duse pe toate în apă.

Despre Irène Némirovsky

Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani. 1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939).

Deşi lucrările antume i-au adus admiraţia publicului şi recunoaşterea criticilor, inclusiv a celor antisemiţi, în 1938 i-a fost refuzată cetăţenia franceză, iar în 1940 i s-a interzis să mai publice. În 1942 a fost arestată împreună cu soţul ei şi trimisă la Auschwitz, de unde nici unul dintre cei doi nu va mai ieşi. Cele două fiice au scăpat însă cu viaţă şi au reuşit să salveze o parte din manuscrisele mamei lor. Printre acestea se afla şi celebra Suite française (Suita franceză), publicată cu un succes răsunător în 2004 în Franţa, recompensată cu prestigiosul Prix Renaudot, acordat pentru prima oară postum.

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *