„Grazia este un roman deopotrivă spectaculos şi profund, epic în sensul tare, dar şi poetic, ficţional, autoficţional şi mistificţional în acelaşi timp. O carte bogată în referinţe livreşti menite să stimuleze şi să amplifice perspectiva cititorului. Dintr-un fel de narcoză a iubirii se nasc cele patru poveşti de dragoste – corespunzătoare capitolelor cărţii –, cele patru graţii Iulia, Cezara, Alina şi Rosa. Erotismul discret fuzionează cu pulsiunile onirice vii şi seducătoare pentru a da naştere unei dimensiuni spaţiale noi, greu de recunoscut, cu toate că evenimentele povestite se petrec în oraşe precum Viena, Florenţa, Iaşi, Constanţa şi Roma.
Grazia este contopirea fericită dintre grazie şi graţie, dintre recunoştinţă şi recunoaştere a celor care, pentru a putea trăi cu adevărat, trebuie să se strecoare unii în mintea celorlalţi. Această carte scrisă şi trăită de Mircea Ţuglea este, după ştiinţa mea, unul dintre puţinele romane cu accente textualiste în măsură să se adreseze marelui public, nu doar celui deprins cu strategiile narative ale postmodernităţii.” (Şerban Axinte)
Lansarea romanului Grazia, de Mircea Ţuglea, va avea loc în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus 2017 (standul Editurii Polirom, Pavilionul central, Romexpo), sâmbătă, 25 noiembrie, ora 18:00. Invitaţi: Paul Cernat, Caius Dobrescu, Şerban Axinte. Moderator: Lucian Dan Teodorovici.
„Grazia”, de Mircea Ţuglea – fragment
Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
192 p.
Karol ne-a luat, spre Oberlaa, într-un taxi albastru, al cărui şofer oprea la intersecţii ca să se mai uite în planul oraşului, fiindcă era străin şi nu-l cunoştea ca pe buzunarele lui, la una dintre invitaţiile alea ciudate, ba la un concert de harpă ba la o piesă de teatru de-al lui Nestroy, asta de-acum era la o messă într-o biserică de la marginea Vienei, unde se comemorau nu ştiu câţi ani de la moartea unui jurnalist catolic pe care nu-mi amintesc cum îl cheamă, deşi textele lui sunau OK, aşa cum le-am auzit în crâşma unde ne-am retras mai târziu, recitate de către amfitrioni (spun crâşmă fiindcă nu găsesc un echivalent în româneşte pentru heuriger, aşa măcar fiecare poate înţelege ce vrea). Dar mai întâi am participat la messa asta, într-o biserică atât de friguroasă încât aproape că se-auzea distinct dârdâitul, ba până şi preotul ţi se părea că tremură, de la bâţâitul ăsta al propriei feţe şi al ochilor. Când am ieşit de-acolo mai toată lumea şi-a aprins uşurată câte-o ţigară, după care am pornit în şir indian pe o străduţă îngustă către crâşmă. Atunci s-a apropiat de noi o tanti veselă, cu un coc uriaş, care ne-a întrebat ce-i cu noi şi ce facem, apoi ne-a povestit că ea venise din Voralberg (sper să nu-ncurc regiunile) acum vreo douăzeci de ani, şi nici până acum nu prea era invitată în casele „adevăraţilor” vienezi, deşi lumea începuse s-o cunoască, era doar preşedinta asociaţiei presei catolice, când se plimba spre bufetul episcopal prin Stephanplatz o saluta inevitabil câte cineva şi-uite aşa mai pierdea câteva minute trăncănind despre una-alta, am întâlnit-o eu însumi, după aia, la cantina în care mâncam doar câteva zile pe săptămână, în ultima vreme, fiindcă stăteam nopţile din ce în ce mai mult şi-mi era realmente greu să mă trezesc la 11 ca să prind masa, iar Rosana nici atât, în acele câteva săptămâni, dar acolo nu mai era aşa de strălucitoare precum în seara asta când ne însoţea către crâşmă, pe drumul care părea că nu se mai termină, pe care înaintam prin noapte ascultând-o sporovăind, de parcă am fi mers fâşâind uşor pe-un drum de gheaţă presărată c-ulei. Am ajuns până la urmă la heuriger-ul ăsta, cu toţi moşii între care numai ea părea că e vie, şi-am intrat cam timizi, nu cunoşteam pe nimeni, Karol, Rosa şi cu mine ne-am aşezat singuri la o masă, în timp ce ceilalţi deja se grupaseră, începuseră să spună bancuri şi să râdă ca nebunii, până când ne-a remarcat ea, a trimis pe-unul să-ntrebe dacă nu eram cumva „din România” (Karol a strâmbat din nas la faza asta), şi să ne cheme la masa lor. Ne-am aşezat într-un colţ şi-am început iarăşi să fim chestionaţi de unde venim, Karol devenise un pic volubil, la mine faptul că eram din România părea să nu intereseze pe nimeni, nu arătam deloc nici a vampir nici a ţigan, eram un tip, zic, normal, chit că prin mintea mea treceau tot felul de chestii pentru care aş fi putut să fac puşcărie toată viaţa, dac-aş fi avut o bombă nucleară în geantă aş fi fost tot nevinovat, eram alb, cuminte şi timid, îmi aveam înscrisă pe faţă, pe piele, nevinovăţia eternă. O tipă care stătea lângă noi şi care, după ce ne tot chestionase, între îmbucături din cotletele care-i stăteau în faţă, ne comunicase foarte rapid că lucrează la ORF (păi bine, am fi putut-o întreba, ce-i aia ORF, ce faceţi acolo? ce fel de reportaje? tot din alea cu copiii străzii, ceva?), ei bine, tipa asta începuse să se uite prin jur, în căutarea unui grup mai comic, dovadă c-o plictiseam – bine măi, atunci du-te şi fă-ţi de cap! Deşi la felul cum arăta nu cred c-avea cum s-o facă, putea doar să râdă ca idioata la glumele altora, era genul. Ea i-a luat, mai târziu (sau mai înainte?) şi interviul lui Mişu Eminovici. Oricum, pentru noi era un prilej să ne apropiem de tanti asta veselă, care ne abordase pe drum, părea de departe cea mai interesantă din toată adunarea, venea aşa spre tine şi-ţi şoptea la ureche, atunci când în crâşmă se pregăteau să-şi înceapă recitalul doi tipi, care-şi tot aranjau microfoanele şi se schimonoseau, „Viena e-un oraş de pompes funèbres”, după care întreba dacă ne-am prins, pentru mine era limpede, Karol, ca finlandez, nu prea înţelegea franţuzismele, eram şi eu de aceeaşi părere, făcusem, în scurta jumătate de zi, fotografii care să susţină teoria asta, cum că Viena ar fi în întregime un oraş nu baroc, ci de-a dreptul kitsch, de la nimfele care susţin coloanele până la omuleţii din Hofburg, care par un fel de cavaleri Jedi puşi să apere biblioteca naţională sau, mă rog, administraţia imperială care n-a stat acolo decât vreo câţiva ani (Hofburg-ul a fost terminat în 1913). Erau manele, pe bune, dar într-un altfel de sens. Cântecelele menestrelilor ăstora nu erau neapărat de „pompe funebre”, în sensul că nu erau triste sau, cumva, aşa cum ar fi trebuit la o comemorare, ci mai degrabă aveau „pompa” aia pe care-o are fiecare vienez, atunci când ştie că descinde din Mozart şi când are în spate domul Sfântului Ştefan, când (sărăcuţul de el) îşi închipuie că Viena i-a oprit pe turci s-ajungă la Atlantic şi de-acolo să sară-n America, să-şi pună semiluna pe statuia Libertăţii, iar pe lună să trimită tot ei vreun turc cu turban în loc de cască. N-am văzut „pompa” asta la români decât la nebuni şi la exaltaţi.
Despre Mircea Ţuglea
Mircea Ţuglea (1974-2017), poet, publicist şi critic literar. A debutat în 1996 cu volumul Proezia, care a obţinut în acelaşi an, la Satu Mare, premiul revistei Poesis. Alte volume publicate: mircea ţuglea (2001), Paul Celan şi avangardismul românesc. Reactualizarea sensului (2007), Lirica lui Paul Celan şi gîndirea contemporană (2013), jivina, divina (2015), Literarsură (2016). Începînd din 2013, a predat la Universitatea din Silistra, Bulgaria, şi la Universitatea „Ovidius” din Constanţa. În 2016 a beneficiat de o rezidenţă de creaţie FILIT la Ipoteşti – aceasta este sursa romanului Grazia.
