Deşi am mai zis că nu sunt pentru cititul-evadare, trebuie să-mi recunosc plăcerea vinovată: Gustul sâmburilor de măr a fost ca o insulă verde, răcoroasă şi parfumată unde m-am refugiat înainte ca iarna cea mizerabilă să apuce să dispară cu totul din oraş. Când mugurii de-abia încep să crape şi pământul încă pare sterp şi imposibil, şi simţi că nu mai ai răbdare şi că te-ai săturat să te strecori printre betoane şi fier şi bălţi murdare, nimic nu merge mai bine la suflet decât o poveste care se petrece pe alei cu tei, în livezi cu meri, în case răcoroase cu miros de piatră şi de trandafiri căţărători, în grădini de zarzavat, printre coacăzi şi hortensii.

Dar Gustul sâmburilor de măr, apărut în traducerea frumoasă a Laurei Karsch, nu e doar o carte „de atmosferă”, cu tentă fină de realism magic, cum ar putea să pară la prima vedere. Ci e mai ales o poveste despre identitate. Despre identitatea lui Iris, care se construieşte pe măsură ce femeia retrăieşte, înţelege şi-şi asumă trecutul, şi despre identitatea bunicii sale Bertha, care se destramă pe măsură ce memoria i se desface şi i se şterge, fragmentar şi aleatoriu.

E o aventură a sinelui care se cunoaşte (şi se vindecă!) prin empatie şi meditaţie asupra trecutului său şi al altora. E o poveste despre identitatea făcută, în aceeaşi măsură, din memorie şi din uitare. E mai mult adevăr în golurile memoriei, spune Iris la un moment dat. Şi sunt lucruri pe care uitarea nu le poate acoperi – aşa cum chiar şi de sub straturile de vopsea, cuvântul „Nazi” de pe zidul din grădina bunicului Hinnerk încă se mai întrezăreşte – pentru că au lăsat urme puternice şi vizibile.

După moartea bunicii ei, Iris moşteneşte casa înconjurată de grădina întinsă şi umbroasă unde şi-a petrecut verile copilăriei. Un cadou şi o povară: casa fără viaţă o atrage şi în acelaşi timp îi repugnă, aşa cum i-au repugnat dintotdeauna carcasele goale. Când era mică, lui Iris îi plăcea să spargă pietrele sfărâmicioase în interiorul cărora găsea cristale. Acum, sparge în acelaşi fel învelişul poveştilor celor mai importante femei din viaţa ei: bunica Bertha şi sora ei, Anna; mama lui Iris, Christa; mătuşile Inga şi Harriet; verişoara Rosmarie şi prietena lor, Mira.

Aventura interioară a lui Iris, despre care notează fragmentar şi uneori dezlânat (ca într-un jurnal de călătorie dintre cele care-mi plac) se desfăşoară pe măsură ce reuşeşte să retrăiască întâmplările decisive din vieţile acelor femei, să gândească şi să simtă aşa cum au gândit şi au simţit ele. Să-şi amintească toate detaliile şi toate mişcările şi toate alegerile pe care le-au făcut în anumite împrejurări, chiar dacă Iris n-ar fi avut cum să le cunoască. A-ţi aminti înseamnă a intui şi a inventa şi a cunoaşte şi a înţelege.

Iris se cunoaşte şi se înţelege mai bine când retrăieşte povestea mamei sale, care, după ce s-a măritat şi s-a mutat în sud, suferea mereu de dorul casei ei din Bootshaven, din nordul mlăştinos al Germaniei. Când vede limpede toate mişcările mătuşii Harriet care, după ce rămâne însărcinată în urma unei relaţii încheiate fulgerător, se întoarce în casa în care tatăl ei nu-i mai vorbeşte până la naşterea copilului. Când înţelege prea bine pasiunea electrizantei mătuşi Inga pentru un băiat cu cincisprezece ani mai tânăr decât ea care, în cele din urmă, o dezamăgeşte şi dispare.

Iar cunoaşterea şi înţelegerea de sine au, desigur, legătură cu libertatea: Iris se eliberează abia atunci când se confruntă cu întrebările şi cu vinovăţia: verişoara ei, Rosemarie, a murit când încă nu împlinise şaisprezece ani. Ar fi putut Iris să împiedice această moarte? E o întrebare firească, pe care probabil şi-o pune orice om care a pierdut pe cineva drag: dar, la fel de probabil, oricui îi e greu să-şi pună direct şi repetat întrebarea asta (oricare ar fi răspunsul).

Din povestea spartă a bunicii Bertha, a felului în care identitatea acestei femei se scurge din ea odată cu memoria, apare cristalul tăios şi crud al adevărului: persoanele în vârstă, cu mintea derutată n-au nimic în comun cu copiii; bătrâneţea nu e deloc o întoarcere în copilărie, ci cu totul altceva; ceva îngrozitor, care nu-l secătuieşte doar pe om, ci şi pe cei din jur, care l-au cunoscut şi l-au iubit când mai era încă el însuşi. O astfel de bătrâneţe, în care oamenii ajung nişte carcase goale, umblătoare, pare mai rea şi mai urâtă decât moartea.

Totuşi, Katharina Hagena nu răscoleşte toate întunecimile; sunt lucruri pe care am avut impresia că le-a lăsat neterminate. „Cotiturile destinului, inclusiv în cazul familiei noastre, au fost întotdeauna marcate de o cădere. Şi de un măr”, spune Iris (cam biblic pentru gustul meu, deşi e frumos şi se înţelege unde bate). Şi într-adevăr, ai impresia că toate poveştile de mai sus sunt rezultatul destinului căruia nu poţi să i te opui şi în faţa căruia degeaba te indignezi.

Destinul, orice-ar însemna el, e hotărâtor. Bunica şi-a pierdut memoria şi trăieşte o bătrâneţe de coşmar, sora ei a murit foarte tânără, nepoata ei la fel, fiica ei a avut un copil nelegitim, iar soţul ei le-a persecutat pe amândouă pentru asta. Fapte; la fel de reale, de necontestat şi de interdependente ca plantele din grădină. Ele sunt rezultatul destinului, aşa cum plantele sunt rezultatul unui cumul de factori şi de legi naturale. Factorii şi legile care compun destinul nu sunt însă deloc examinate în cartea Katarinei Hagena. Exteriorul, lumea din afara casei, de exemplu, par să existe doar fantomatic, par să n-aibă cine ştie ce importanţă. Tot ce e important se întâmplă în casă, în familie. Gura lumii e importantă mai mult pentru bunicul Hinnerk, care a vrut mereu să „demonstreze” cât e de deştept şi de generos. În treacăt aflăm că atunci când era însărcinată, Harriet nu prea ieşea, ca să n-o vadă lumea, care clevetea oricum. Doar în treacăt, şi am simţit nevoia de mai mult.

Şi încă ceva: Iris povesteşte că în copilărie şi în adolescenţă, citea şi mânca în continuu. Iar asta însemna că îşi uitase corpul.

Îmi plăcea să mănânc în timp ce citeam. Felii de pâine, una după alta, biscuiţi, unul după altul, dulci şi săraţi, într-o veşnică alternanţă. Era mirific: poveşti de dragoste şi brânză gouda, romane de aventuri şi ciocolată cu alune, tragedii familiale şi musli, poveşti şi caramele, legende cu cavaleri şi biscuiţi cu cremă de ciocolată.

Dar pofta asta de mâncare bună şi de poveşti, combinată cu relaţia specială, senzorială pe care o are Iris cu cuvintele (pe care le categorisea şi le colecţiona ca pe pietricele) pare mai degrabă o exaltare a corpului, nu o uitare a lui şi pare un refuz al adaptării – al respectării regulilor nescrise care ţin de alimentaţie, acţiune şi socializare. E o evadare în hedonism, o exagerare revoltată a simţurilor, un semn că atunci când era mică, lui Iris i se părea că ceva nu e bine „în lumea reală”. Şi despre acest ceva Katharina Hagena nu prea vorbeşte.

Mama îi spunea lui Iris din când în când să se gândească la siluetă. Aflăm că lucrul ăsta o rănea, dar cam atât. Iar aici mi-a venit în minte Femeia oracol în care Margaret Atwood explorează cu o insistenţă plină de umor tema relaţiei mamă-fiică, a inadaptării şi a tulburărilor alimentare care au legătură cu ea.

Uneori, când dădeam târcoale prin bucătărie în căutarea a ceva comestibil, mama îşi muşca buza de jos, dădea din cap într-un anume fel şi îmi spunea să fac bine s-o las mai moale că într-o oră luăm cina şi că aş putea să fiu puţin mai atentă la siluetă. De ce-mi spunea mereu să fac bine, când eu nu făceam deloc bine? Ştia că mă umileşte vorbindu-mi astfel (…) Împreună cu migdalele îmi mestecam furia şi scârba faţă de mine însămi şi le înghiţeam pe toate împreună cu ciocolata de casă.

Aş fi vrut să ştiu mai multe despre motivele furiei şi scârbei de sine ale lui Iris, despre motivele nevoii ei de refugiu. E un subiect care ne priveşte, probabil, pe multe dintre noi, cele cărora ne place încă să „evadăm” în cărţi sau în filme sau în delicii culinare etc.

Sunt câteva întrebări nepuse şi câteva lucruri neterminate în Gustul sâmburilor. Şi totuşi, e un text straniu, filozofic şi frumos, amuzant deseori (n-am spus nimic despre asta, dar e şi o poveste de dragoste lejeră şi neaşteptată în carte), făcut de cineva care are darul acela rar de a-ţi crea prin scris o impresie puternică a prezenţei şi o nevoie ca, după ce termini de citit, să mai continui cumva discuţia. Ce să mai zic, aş sta cu plăcere de vorbă cu Katharina Hagena într-o grădină, undeva la umbră, cu o ceaşcă aburindă de cafea sub nas (că tot vorbeam de evadare). Poate că acest tip de dorinţă e unul dintre lucrurile cele mai bune cu care poţi să rămâi după ce citeşti o carte.

 

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *