Dacă vă plac poveştile postmoderne, cu personaje bine-cunoscute din basmele clasice ale copilăriei plasate într-un context inedit (plus într-un cadru de musical), atunci „Into the Woods” este un must see. În regia lui Rob Marshall, „Into the Woods” este o adaptare după musicalul lui Stephen Sondheim, bazat pe cartea lui James Lapine. Musicalul a avut un mare succes pe Broadway, la sfârşitul anilor ’80, primind numeroase premii Tony, cele mai prestigioase pentru performance-urile de pe Broadway.

 

Filmul îi are în rolurile principale pe James Corden şi Emily Blunt, cu toate că rolul secundar al lui Meryl Streep a atras cel mai mult atenţia, după cum s­-a observat şi la nominalizările pentru Oscar anul acesta (Meryl Streep fiind nominalizată la categoria „Best supporting actress”). Deşi interesant ca idee – aceea de a amesteca poveşti şi personaje şi a le da un suflu modern –, filmul este destul de inegal şi, deşi e catalogat drept comedie, unele scene par a merge destul de mult înspre parodie, fără însă ca aceasta să fie intenţia.

Cadrul poveştii este, evident, unul atemporal, acţiunea fiind plasată într-un tărâm far-far away, în care se aplică doar logica basmului: cea mai mare dorinţă a unui brutar şi a soţiei lui (James Corden şi Emily Blunt) este să aibă un copil, dar aflăm că asupra lor căzuse blestemul Vrăjitoarei vecine cu ei (Meryl Streep), ca pedeapsă pentru că tatăl brutarului îi furase Vrăjitoarei, în tinereţe, boabele magice. Atunci, tânăra frumoasă se transformase în vrăjitoare şi a aşteptat zeci de ani ocazia să-şi recapete frumuseţea: într-o noapte cu lună albastră, care apare doar o dată la o sută de ani, Vrăjitoarea trebuie să obţină nişte obiecte magice, ce aparţin unor personaje precum Scufiţa Roşie, Jack sau Cenuşăreasa, şi chiar la miezul nopţii trebuie să hrănească o vacă albă ca spuma laptelui cu ele. Din acest moment, încep să se intercaleze diverse poveşti: cea a lui Jack (din Jack şi vrejul de fasole), a Cenuşăresei, a Scufiţei Roşii şi a lui Rapunzel, tânăra crescută de mică chiar de Vrăjitoare. Iar locul în care se intersectează aceste personaje care deţin obiectele necesare este, evident, into the woods.

Deşi rolul lui Meryl Streep este bine realizat (nu aş spune însă că este senzaţional), la fel şi secvenţele cu brutarul şi soţia lui şi cele cu Jack, celelalte cadre de acţiune sunt împinse prea mult înspre parodie – ceea ce n-ar fi fost o soluţie greşită, dacă ar fi existat unitate în acest registru parodic. În condiţiile în care povestea-cadru a brutarului şi a soţiei sale şi chiar cea a Vrăjitoarei ating note dramatice, turnura către comicul senzaţionalist din povestea Scufiţei Roşii devine discordantă şi rupe coerenţa chiar în cadrul fantastic al acţiunii.

Cel mai straniu episod este povestea Scufiţei Roşii (Lilla Crawford): Scufiţa, o fetiţă extrem de pofticioasă – o vedem în brutărie cum îşi umple coşul cu bunătăţi pe care le ia, practic, fără să le ceară sau să le plătească şi nici nu aşteaptă să plece pentru a se înfrupta din ele – şi de îndrăzneaţă, se întâlneşte cu Lupul (Johnny Depp) into the woods. Îl înfruntă curajoasă, nu pare prea speriată de el, aşa că nu ezită totuşi prea mult să îl urmeze. Personajul interpretat de Johnny Depp (de precizat că vocea nu este deloc un punct forte al actorului) este aproape ridicol, prin faptul că încearcă să fie senzual. Episodul are clar o tentă sexuală destul de stângace (scena în care Lupul îi smulge pelerina Scufiţei este cea mai nereuşită din tot filmul), pe care nu am înţeles-o, este un act gratuit, poate cu scop comercial, poate doar cu scopul de a schimba cu orice preţ povestea originală.

Dacă există totuşi un fir roşu, acela este deturnarea de la tiparul clasic al basmului, în care binele se înfruntă cu răul şi, invariabil, binele câştigă, iar personajele trăiesc fericite pe vecie, într-o stare de graţie în care totul este lapte şi miere. „Into the Woods” aduce personajele cu picioarele pe pământ, iar atmosfera nu mai este de „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de disenchantment total. Cuplurile se fac şi se desfac, prinţesele nu mai sunt creaturi diafane şi nici prinţii – personaje masculine perfecte, curajoşi şi fideli. De fapt, prinţul lui Rapunzel (Billy Magnussen) şi cel al Cenuşăresei (Chris Pine) sunt hilari în imperfecţiunile lor, nesiguri şi superficiali. Cenuşăreasa şi prinţul ei par un cuplu absolut obişnuit, care nu mai cred în povestea lor magică. Iar Cenuşăreasa este un personaj realist, descrisă drept o tânără care nu trăieşte… în basm, ci îşi analizează lucid viaţa şi dorinţele. Iar dorinţele ei se pare că nu sunt neapărat să trăiască la palat şi să fie salvată de prinţul călare pe un cal alb, un prinţ care, la rândul lui, nu este chiar vrăjit de Cenuşăreasă, în condiţiile în care, cu prima ocazie, nu ezită să o înşele (cu un alt personaj din poveste, veţi vedea care). De altfel, noua Cenuşăreasă (Anna Kendrick) a fost văzută drept un personaj de secol XXI, interpretat în cheie feministă. Cenuşăreasa zilelor noastre nu mai are nevoie de Făt-Frumos.

„Into the Woods” aduce în lumea noastră, în secolul XXI, personajele din poveştile pe care în copilărie le vedeam învăluite de magie. În acest nou cadru, binele şi răul nu mai sunt entităţi distincte, ci există, în proporţii diferite, în fiecare dintre personaje, şi cred că aceasta este ideea pe care ar trebui s-o reţinem – că până şi un basm ar trebui să ne înveţe, încă de când suntem mici, să judecăm nuanţat orice şi să nu credem că unii oameni pot fi perfecţi, iar alţii, diabolici.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *