Bookaholic

Dacă de teflon nu se lipește nimic, cum se lipește teflonul de tigaie?

Critica rațiunii inutile și insuficiente a autorilor Jemapel și Jemanfu (aka Dan Stoica și Costin Oproiu) e groasă. Nejustificat de groasă pentru o carte care, teoretic, vrea să te facă să râzi și atât. Problema nu e o ipotetică lene a cititorului – ci faptul că raportul între efortul depus ca s-o termini și ceea ce-ți rămâne în cap după ce-ai terminat-o e supraunitar.

Hai c-am început să vorbesc ca Jemapel și Jemanfu.

Să traduc, deci: nu prea merită să-ți bați capul cu Critica rațiunii inutile și insuficiente. Din mai multe motive. Primul: unul dintre cârligele de marketing prin care s-a promovat cartea asta a fost faptul că autorii sunt absolvenți de Automatică (din ’84). Cum ar veni, uitați aici niște politehniști care știu să scrie! Mi se pare mie, sau chestia asta e un fel de șut în fundul tuturor celorlalți ingineri, care, aparent, nu știu să scrie? Să fie înclinațiile literare a doi politehniști un asemenea fenomen încât trebuie să căscăm gura la vederea operei și s-o citim curioși, de parcă maimuța cu mașina de scris ar fi terminat în sfârșit operele lui Shakespeare? Da, pentru că toți scriitorii buni sunt absolvenți de Litere, evident.

Ok, cartea are pe alocuri și momente amuzante. Pe scurt, se dau tot felul de probleme aleatorii ale lumii, precum fumatul, Air Force One, pisicile, poezia (dar nu numai) și se discută despre ele în stilul în care te apuci la o beție, pe la 4 dimineața, să aplici metoda dialectică împreună cu un prieten la fel de trotilat ca și tine, pentru a afla de ce musca de pe perete se plimbă în zig-zag și ce implicații are asta pentru lume și viață în general.

Na, poate cu ceva mai multă coerență decât ar avea probabil personajele noastre exemplu la 4 dimineața după 2 sticle de vodcă și-un cui. Și cu ceva mai multe referințe filosofice, care dau întregului ansamblu un aer pseudointelectual, de dialog între doi doctoranzi în semiotică.

Ceea ce nu schimbă lucrurile cu nimic: Critica rațiunii inutile și insuficiente înseamnă, fundamental, 400 de pagini de filosofie de cârciumă. Pentru că asta e una din probleme, faptul că e groasă cât un roman de Sienkiewicz. Înteleg că, în virtutea numelui, au simțit nevoia să producă un volum care să fie comparabil ca dimensiuni cu cel al lui Kant. Însă asta face gluma completă doar la suprafață – pentru că mă îndoiesc că-s prea mulți oameni care au avut răbdare s-o termine de citit. E ca un banc atât de lung, că până se termină uiți cum a început. Pur și simplu nu rămâi cu absolut nimic în urma lecturii, în afara unor zâmbete pe ici pe colo, atunci când nu dai peste referințe politice obosite la Năstase și tablourile lui sau la cât de proști sunt americanii.

Dacă volumul ăsta ar fi fost împărțit în trei, poate lucrurile ar fi arătat altfel – dar n-aș paria pe asta. Nu știu dacă ar fi fost mai amuzantă (în definitiv, umorul e o chestie de gust, e posibil ca unii cititori s-o găsească oricum amuzantă, chiar dacă mie mi s-a părut așa doar vag), dar poate ar fi avut mai mult sens.

Așa, sub formă de cărămidă, mi se pare că are la fel de mult rost ca publicarea unui volum de 400 de pagini cu glumele pe care le fac băieții care sparg semințe în fiecare seară la o scară de bloc, de câte ori trece pe lângă ei blonda de la etajul șapte. Ok, cu mai puține referințe filosofice, dar cu mai multe trimiteri biblico-anatomice, for your reading pleasure.

A, și ăsta e de-abia volumul 1.