Inventează ceva reunește pentru prima oară în volum 23 de povestiri, scrise de-a lungul mai multor ani și publicate în diverse reviste literare sau cu totul inedite, ce au drept temă centrală absurditatea vieții și a morții. Sumbre sau amuzante, provocatoare, excentrice și tulburătoare, povestirile lui Chuck Palahniuk sunt fiecare în parte un exercițiu de măiestrie stilistică de o originalitate și o inventivitate cuceritoare.

Că e vorba de un adolescent eminent lobotomizat după o sesiune de electroșocuri cu defibrilatorul cardiac din cabinetul medical al școlii, ca în „Zombi”, sau de un fiu încrezător în terapia prin râs care încearcă să-și salveze tatăl bolnav de cancer în fază terminală cu o colecție de glume nesărate, ca în „Cioc-cioc”, sau de primele apariții ale faimosului Tyler Durden din Fight Club, ca în „Expediția”, povestirile sale înfioară, uluiesc sau încîntă, însă nu te lasă nici o clipă indiferent.

Inventează ceva de Chuck Palahniuk – fragment

Traducere din limba engleză de Dan Sociu
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Actual
Editura Polirom
Carte publicată și în ediție digitală

Coiotul şi nevastă-sa au făcut un copil. Ceva ce Coiotul n-a vrut niciodată să fie : tătic. Planul lui pe termen lung fusese să-şi găsească un job stabil ca star rock – pe stadioane, cu o chitară în mîini, ca lider al trupei şi pe urmă să fumeze iarbă cu Măgarul şi să adoarmă în fiecare seară cu faţa între picioarele subţiri ale Hienei –, dar acum Coiotul avea obligaţii.

În loc de fane sexy, acum avea o nevastă care nu credea în avort. A cumpărat o casă cu două dormitoare în Rainier Valley, unde bebeluşul lor părea să nu se mai oprească din plîns. Coiotul n-avea nevoie de vreun test de paternitate ca să ştie că bebeluşul îi moştenise plămînii. Cînd copilul nu împlinise încă un an, Coiotul deja începuse să-şi facă griji că e dependent de mersul cu maşina. Asta nu era prea bine pentru mediu. Singurul fel în care putea să-l adoarmă era să-l pună pe bancheta din spate a bătrînului său Dodge Dart şi să-l plimbe prin Seattle cu viteza unui cărucior de cumpărături împins prin supermarket. Nu mai rapid de zece kilometri la oră. Precis ca un ceas, bebeluşul se trezea la miezul nopţii. Nevasta Coiotului îl hrănea şi el îl ducea la maşină. În cartierul lor, nimeni nu dormea. Nimeni nu muncea şi nimeni nu dormea. Toată noaptea, Boul şi Lama beau bere tare pe veranda casei. Mangusta şi Veveriţa se jucau fără oprire cu mingea de baschet sub felinarul de la colţul străzii. În unele nopţi se auzeau focuri de armă. Coloana sonoră a cartierului era dată de aparatele stereo din maşini, care urlau atît de tare, că se zguduiau ferestrele caselor. Mai erau şi alarmele maşinilor. Sirenele poliţiei. Nici una nu-l făcea pe Coiot să se simtă liniştit la gîndul că intr-o zi avea să-şi trimită copilul la una dintre şcolile locale.

Cineva îi furase radioul din maşină, aşa că acum Coiotul trebuia să cînte dacă voia muzică. În fiecare noapte muzicile bubuiau în jur şi Coiotul trebuia să le acopere, aşa că vocea îi obosise atît de mult, că nici nu se mai auzea. Mai rău decît zgomotul era că orice dependenţă putea fi satisfăcută imediat, fiindcă pe trotuar se găsea orice îţi poftea inima. Nici nu trebuia să te dai jos din maşină. Nici nu trebuia să parchezi. La viteza de zece kilometri la oră, cu bebeluşul urlînd în spate, Coiotul văzuse toată piaţa : Vulpea vindea heroină… Pasărea Flamingo îşi vindea trupul… Elefantul îşi striga comenzile la ghişeul fast-foodului. Găşti rivale se împuşcau din maşini fără să încetinească. Intr-un cartier unde nimeni nu are job, se întreba Coiotul, de ce sînt toţi aşa de grăbiţi ? Pînă şi cei mai rataţi şi mai leneşi păreau presaţi să facă multitasking.

În unele nopţi se circula bară la bară şi din fiecare maşină se iţea un gît întins afară să vadă pe unde conduce. N-aveau nici un job, dar toţi păreau să vină de la muncă sau să plece în tura de noapte.

Flamingo, de pildă, cu fustiţa şi poşeta ei din piele roz, atîrnată de umărul osos cu un lanţ auriu, cîştiga probabil de zece ori mai mult decît Coiotul, dar nu plătea niciodată vreo taxă. Coiotul ştia cîte ceva despre animalele sălbatice. În primul rînd, fiecare poartă o emblemă. Asta poate să fie o brăţară făcută de vreunul din copiii lor sau un tatuaj pe gît, dar e un indiciu despre un secret la care ţin ei mult. Dacă identifici emblema şi o conjuri – Sesam, deschide-te –, descui lacătul inimii cuiva. Nu trebuie decît să citeşti indiciile. N-ai nevoie de facultate ca să înveţi aşa ceva, şi-a zis Coiotul. Atîtea mostre de toppinguri pentru deserturi împărţite în atîtea supermarketuri l-au învăţat ce e important. Deşi jobul lui de la Llewellyn Foods nu era genul care să-i dea creierului o erecţie pe partea cu cariera.

Al doilea lucru pe care l-a învăţat Coiotul era că esenţa atracţiei sexuale e disponibilitatea. Ăsta e farmecul pornografiei. Barza, cu gura ei deschisă intr-un O mare, pregătită să sugă, cu fundul întors spre cameră şi chiloţii căzuţi în jurul pantofilor cu toc, nu părea că te-ar respinge vreodată. Dacă Flamingo îşi băga degetul arătător în gură cînd treceau perverşii pe lîngă ea cu maşina, era şi mai probabil că nu i-ar displăcea un ratat ca tine. Fusta scurtă de spandex care abia îi acoperea fundul îi liniştea pe cei singuri şi timizi. În fiecare noapte, maşinile dădeau ture prin cartier şi uite-o pe Flamingo : ceva sigur. Un pariu fără riscuri.

Nu că n-ar fi fost tentat şi Coiotul, însă tot din cauza pulii se trezise aici de la bun început : intr-un cartier-junglă, cu o grămadă de drogaţi şi perverşi printre care se tîra intr-o rablă, cu un copil urlînd pe bancheta din spate.

Îşi înşela nevasta intr-un singur fel : îşi umplea paharul cu vin, bea un pic din el, adăuga încă un pic şi, cînd ea îl întreba cîte pahare băuse, îi răspundea : „Numai unul“. Ea bea de obicei numai jumătate, după care înfăşura paharul în folie de plastic şi îl punea în frigider pentru a doua zi. Oricît de nebunesc ar suna, nevasta Coiotului chiar făcea asta.

Pe cînd se tîra cu maşina pe o străduţă întunecoasă, prin ceaţa gazelor de eşapament, cu bebeluşul adormit pe bancheta din spate, Coiotul auzi pe cineva strigînd : „Cinci dolari !“. Strigătul venise dinspre pubelele de pe trotuar. Era Flamingo. Îi strigă :

— Îţi fac cinste. Ce vrei tu, gratis pentru cinci dolari !

Cum poate să fie gratis, se întrebă Coiotul, dacă e cinci dolari ? Îşi dorea să se mişte mai repede maşinile din faţă. Cu coada ochiului, o văzu pe Flamingo apropiindu-se de bordură. Cartierul funcţiona pe principiul ăsta : Totul era gratis dacă plăteai destul. Flamingo bătu cu degetele osoase în geamul din dreapta, se aplecă şi arătă cu degetul spre încuietoare. Bătea în geam cu o mînă şi cu cealaltă trăgea de mînerul portierei. Strigă „E gratis !“ de atît de aproape, că mînji geamul cu rujul ei purpuriu. Buzele ei aprinse păreau o gogoaşă cărnoasă, purpurie, care suge algele dintr-un acvariu. La fel de tare ca bebeluşul în nopţile lui cele mai agitate, gura cu dinţi ascuţiţi a lui Flamingo strigă :

— Tăticule, o dau gratis !

Degetele ei lăsară urme soioase pe sticlă. Strigătele ei aburiră geamul şi îl umplură de scuipat. Stropi de salivă săriră la numai cîţiva centimetri de copilaşul care sforăia uşor. Felinarele de pe stradă îi aşternură umbra peste micuţa faţă adormită. Respiraţia murdară a lui Flamingo înceţoşă sticla şi unghiile ei roşii şterseră ceaţa, amestecind-o cu urmele de ruj şi cu amprentele ei soioase. În timpul ăsta, Coiotul mergea mai departe, iar mişcarea întindea rujul şi amprentele soioase pe tot geamul. O urmă lungă, roşie.

Coiotul se înfioră gindindu-se la ce pestilenţă îi îmbăloşase maşina şi se întoarse acasă, spunindu-şi că numai sticla geamurilor îi salvase familia de monstru. Nevastă-sa dormea, aşa că aşeză bebeluşul alături. Luă un pachet de şerveţele Kleenex şi se duse la maşina parcată lîngă trotuar, în timp ce Boul şi Lama îl priveau de sub becul de pe verandă. Mizeria nu prea se vedea pe întuneric, dar de cîte ori ştergea cu un şerveţel, acesta era la fel de plin de ruj. Se întoarse în vîrful picioarelor în casă să ia încă un pachet de şerveţele. Scuipă şi şterse mai departe, amestecînd ADN-ul lui Flamingo cu al său. În zori, nevastă-sa apăru pe verandă în halat de baie, cu o cană de cafea în mînă, şi îl întrebă ce face. De pe veranda lor, Boul şi Lama se holbară la ea ca la o pradă.

— Ce ţi se pare că fac ? se răsti Coiotul, supărat că muncise toată noaptea. Fără să se uite la ea, adăugă : Spăl blestemata asta de maşină.

— Cu şerveţele Kleenex ? întrebă nevastă-sa. (Trotuarul era acoperit de şerveţele mototolite, iar ea se aplecă şi începu să le adune.) Şi scutece ? adăugă.

Despre Chuck Palahniuk

CHARLES MICHAEL „CHUCK” PALAHNIUK (n. 1962, Pasco, Washington), unul dintre cei mai originali și mai inventivi scriitori americani contemporani, a scris pînă în prezent peste 20 de romane și cărți de nonficțiune, traduse deja în numeroase limbi. La Editura Polirom au apărut: Fight Club (2004, 2012), roman distins cu mai multe premii și ecranizat în 1999, într-o producție cu Edward Norton, Brad Pitt și Helena Bonham Carter în rolurile principale, Jurnal (2006), Bîntuiții (2007), Cîntec de leagăn (2007), Monștri invizibili (2008), Sufocare (2009), Rant (2009), Supraviețuitor (2009), Pygmy (2011), Snuff (2012), Blestemați (2012), Apocalipsa (2013) și Beautiful You (2015).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *