Jan Gehl este un arhitect care trăieşte în Copenhaga şi care încearcă să redea oraşele oamenilor în diverse colţuri ale lumii, de la New York la Guangzhou (China). În iunie, Jan Gehl a venit pentru a doua oară la Bucureşti, unde a susţinut o conferinţă cu ocazia lansării cărţii Oraşe pentru oameni (editura Igloo media), atingând şi transformările de pus în practică în Bucureşti.

Am citit cartea lui un pic uimită de cât de simplu şi clar e totul: pentru ca oraşele să fie într-adevăr pentru oameni, în centrul oricăror planuri de urbanism trebuie să fie omul, cu interacţiunile şi activităţile sale, nu maşina. Punct! Ok, mi-am zis, cam asta zicem şi noi, numai că o spunem inerţial, fără să mai credem în ce spunem, în posibilitatea ca aşa ceva să se întâmple: cum să-l convingi pe băiatul mândru de maşina lui ca de ochii din cap, la care va mai plăti ani buni, că nu e tocmai ok să se dea numai cu ea prin oraş, că se poate şi altfel. Îţi va râde în nas, caz în care nu te va împinge mai la o parte cu botul bolidului, iar argumentul tău va rămâne destul de subţire: acel “altfel” nu e deloc bine conturat, e un “altfel” aspiraţional, ignorat de ce se întâmplă de fapt în arhitectura oraşului.

Îmi era la fel de clar că Jan Gehl vorbeşte din prisma arhitectului care a pus deja lucrurile astea în aplicare, a lucrat cu oraşe care într-o bună zi (în cele mai multe cazuri recentă) şi-au spus că trebuie să redevină spaţii pentru oameni, nu doar pentru maşini. Iar liniile de urmat, explicate pe larg de Gehl, ar fi: arhitectura trebuie să revină la scara umană; nu ne ajută clădirile înalte care nu spun nimic, pentru că străzile trebuie să îmbie la mers, primele 5 etaje să fie frumoase, parterele în special îmbietoare; e nevoie de piaţete şi locuri de odihnă pe trotuare; pistele de bicicletă trebuie protejate, pietonii la fel; iar problema mai multor drumuri pentru maşini nu rezolvă blocajele de trafic, ci le susţine. Cu cât mai multe drumuri şi autostrăzi, cu atât mai multe maşini! – lucru demonstrat în mai toate oraşele care apoi cu greu au revenit la o arhitectură la scară umană.

Dar dacă Melbourne, New York, San Francisco au înţeles că din “gogoşi umflate” (asta era porecla oraşului Melbourne, plin de zgârâie-nori, cu foarte puţine pietonale şi zone de relaxare urbană) trebuie să se transforme şi în oraşe interesante la nivelul ochilor, nu doar cu străzi aglomerate şi clădiri de văzut pe verticală la o viteză de 60 km/h, în ţările în curs de dezvoltare vria consumului întârzie deciziile la scară umană, pe principiul: şi ce dacă aerul e irespirabil, şi ce dacă pistele pentru biciclete sunt inutilizabile, ne vom concentra pe traficul auto şi, fireşte, pe statui. Mda, biciclişti şi pietoni, rezistaţi… sau deveniţi statui!

Cum arată un oraş pentru oameni: trotuare largi, pistă de biciclete, loc de relaxare

Pista de bicicleta protejată faţă de strada pentru maşini, plus trotuar confortabil

Pe de altă parte, toate soluţiile care salvează calitatea vieţii unui oraş par atât de aplicabile şi aici, lipseşte doar perspectiva. La începutul anilor ’90 San Francisco renunţa la una din cele mai mari autostrăzi care brăzdau oraşul. Foarte rapid oamenii au început să folosească cât mai des transportul în comun (suplimentat acum), iar în locul fostei autostrăzi stă acum un bulevard cu trotuare foarte largi, terase, zone de relaxare. În linii mari acesta este exemplul urmat şi de New York, Melbourne, Copenhaga, Oslo etc.: integrarea în peisajul urban a pistelor de bicicletă, fără întreruperi, ample şi protejate faţă de benzile pentru maşini; trotuare largi şi zone de relaxare şi interacţiune urbană, care dau viaţă arhitecturii unui oraş. Au fost puse în aplicare şi programe de refacere a parterelor pe diverse trasee, ca să îmbie la plimbare, să ofere o călătorie interesantă, pe care ai relua-o oricând. Toate aceste cumulate cu restricţii de trafic: taxe pentru centrul oraşului (exemplul Londrei), străzi pietonale pentru weekend, mai puţine benzi pentru maşini şi transofrmarea celor deja existente pentru lărgirea trotuarelor, benzi de biciclete şi bandă specială pentru transportul în comun.

Pentru cei care aţi văzut documentarul Bogota Change şi veţi citi şi cartea lui Jan Gehl, va deveni o chestiune cât se poate de firească că jungla urbană se poate schimba. Mai mult, mergând destul de mult pe jos prin Bucureşti îţi dai seama cum acest oraş chiar a fost construit la o scară umană, cu partere în multe zone frumoase, cu trotuare, cu clădiri nu foarte înalte, cu detalii care fac din plimbare o experienţă, cu piaţete acum acaparate de maşini. Spre deosebire de noile oraşe asiatice, iar cine a aterizat în Kuala Lumpur, Bangkok, sau Dubai ştie la ce mă refer,  unde arhitectura sugrumă orice urmă de interacţiune urbană (trotuare şi băncuţe vei găsi mai degrabă în mall-uri, nu pe străzi), Bucureştiul ar putea căpăta o faţă umană mult mai uşor.

Există viaţă şi între zgârâie-nori, atâta timp cât se doreşte asta

Despre calitatea vieţii în oraş

De ce să citiţi cartea lui Gehl? Pentru a crede din nou că se poate: cu argumente, statistici, grafice etc, pentru că în alte oraşe s-a putut. Şi pentru a mai câştiga încrederea că arhitectura adevărată e cea pentru oameni şi nevoile lor, cea capabilă să construiască punţi coerente şi confortabile în spaţiul pe care-l locuim. Pe alocuri veţi fi uimiţi de simplitatea aproape banală a argumentelor: modernitatea a făcut ca oraşele să nu mai fie pentru oameni; simţurile şi percepţia noastră joacă un rol exterm de important în experimentarea spaţiilor urbane; e nevoie să construim la scară umană, interesant şi variat la nivelul ochilor, şi nu oraşe care se văd impresionant din avion; o comunitate bine închegată are nevoie de spaţii de întâlnire, interacţiune, care fac oraşul mai viu şi sigur etc. Da, sunt acele normalităţi atât de banale şi fireşti pe care multe oraşe le-au pierdut, câştigând poate mai multe parcări şi ceva pasaje supraterane.

Nu e doar o carte de arhitectură, ci o pledoarie firească, accesibilă despre cum oraşele ar trebuie să redevină umane, pornind de la activităţile, stimulii şi experienţele care ne fac să ne simţim mai bine şi în siguranţă. Iar astfel de poveşti cu happy end există şi nu trebuie ignorate.

Fotografii prin blog.igloo.ro. Tot aici puteţi citi şi un interviu cu Jan Gehl.

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *