Acordă-mi acest vals este unicul roman terminat și publicat de Zelda Fitzgerald. L-a scris în mai puțin de două luni, într-o perioadă complicată, în care fusese spitalizată într-o clinică psihiatrică și diagnosticată cu schizofrenie. Zelda Fitzgerald și-a petrecut ultimii optsprezece ani de viață în astfel de clinici, timp în care a pictat, a scris jurnale, povestiri, a publicat acest roman și a lăsat un altul neterminat: Caesar’s Things.

Zelda a terminat de scris Acordă-mi acest vals în 1932, exact în perioada în care Scott Fitzgerald lucra la Blândeţea nopţii. Odată cartea încheiată, Zelda i-a trimis-o editorului lui Scott şi manuscriul a ajuns, evident, la soţul ei. Nu i-a convenit deloc lui Scott Fitzgerald faptul că soţia lui scrisese acel roman. Era foarte mult material autobiografic acolo, într-o bună măsură comun şi în afară de asta, folosise şi el, exact în acelaşi timp, rezervele autobiograficului, mai precis episoadele legate de viaţa lor din Paris şi de pe Riviera, în noul roman la care lucra: Blândeţea nopţii. Povestea conflictului şi a suprapunerilor dintre cele două cărţi e lungă şi complicată, cum fusese şi traiul extravagant al celor doi soţi. Sigur e că editorul lor comun a presat-o pe Zelda, la insistenţele lui Scott, să revizuiască manuscrisul, şi avem motive să credem că nu din raţiuni estetice.

Ceea ce citim azi e o carte proaspătă, în contrast puternic cu perioada întunecată în care a fost scrisă, cea petrecută la Spitalul Johns Hopkins din Baltimore.  Acordă-mi acest vals e un roman cu mult detaliu autobiografic, dar în care decupajul e orientat către căutările de sine ale unei femei, Alabama, şi nu atât către colajul monden în care ştim, din atîtea cărţi, că s-au plasat şi Zelda, şi Scott Fitzgerald în anii de boemă în Parisul generaţiei pierdute. Asta nu înseamnă că astfel de scene lipsesc. Sînt capitole întregi care au în fundal boema expaţilor americani  din Franţa dintre războaie, fie din Paris, fie de pe Riviera. Dar firul roşu care ordonează întâmplările în acest roman, oricât de problematic ar fi traseul lui,  duce către o căutare a propriului drum, iar acel drum Alabama, alter-egoul Zeldei, speră să-l găsească în balet.

O mare parte a romanului este centrată pe eforturile Alabamei de a învăţa să danseze, fascinată de un balet al lui Stravinsky, dar şi provocată de o criză de gelozie pe care i-o stârnise admiraţia soţului ei, David, pentru o dansatoare dezinhibată. Accentul se deplasează de la viaţa alături de David şi munca lui (în roman, e un pictor apreciat)  către viaţa în studiourile sărăcăcioase din Paris şi Napoli unde învaţă să-şi forţeze limitele corpului. Sînt nişte pagini încărcate de o tensiune reală, care ţine de transformări psihologice, dar şi de ceea ce se petrece, propriu zis, într-un spaţiu atît de simplu şi de auster încît nu promite cine ştie ce acţiune: stuidoul neîncălzit în care ia zilnic lecţii cu Madame.

Zelda-Fitzgerald balerinaSursa

În acelaşi context apar şi episoade foarte puţin flatante pentru eroină, unele alese cu bună ştiinţă, altele, de care nu pare să-şi dea seama. E, de pildă, o scenă în care Zelda, care era o femeie ce dispunea totuşi de resurse băneşti peste medie, o judecă într-un mod teribil de cinic pe o colegă balerină, Stella,  care nu mâncase în viaţa ei homari. Fata crede că găsise două perle în supa de fructe de mare, şi nu erau decât ochi de homar. În timpul mesei, Alabama „se jură să nu mai aducă săraci în locurile bogaţilor; erau bani aruncaţi de pomană“.

Şi la doar o pagină distanţă, aceeaşi Alabama o apostrofează, în gând, pe o biată slujnică nevoiaşă care spăla podeaua în studioul de balet, pentru că o făcuse să-i fie milă de ea: „Era însă prea târziu – Alabama observase deja sîngele negru de sub unghiile femeii, acolo unde erau crăpate de la peria de sîrmă din găleata cu eau de Javelle (soluţie dezinfectantă, n.m) rece ca gheaţa. Îi dădu femeii zece franci şi o urî pentru că o făcuse să-i fie milă de ea. Era şi aşa destul de rău că lucra în praful astmatic rece ca să îi mai fie milă şi de servitoare“.

E greu să citeşti aşa ceva şi să-ţi vezi de firul acţiunii, urmărind ce se întîmplă mai departe. Talentul cu care Zelda Fitzgerald aduce în pagină tot felu de scene se întâlneşte cu un egoism auctorial trădat şi de modul în care acordă relief personajelor. David, soţul Alabamei, ca să dau un singur exemplu, e mai mult o umbră, ca prezenţă ficţională, naratoarea informînd mai mult la nivel discursiv despre importanţa, prestanţa sau succesul lui, decât prin scene care să-l reliefeze convingător ca personaj cu prezență.

Ceea ce nu înseamnă că nu sunt și personaje sau scene convingătoare ori duse pînă la capăt. Senzația e , în schimb, că  zonele unde a pus cele mai multe tușe, locurile, oamenii și momentele pe care a vrut cel mai mult să le facă vizibile țin de o porțiune de viață mai degrabă a Zeldei, decât a generației și anturajului mai celebrului ei soț. Sudul de la începutul romanului, imaginea grădinii părinților din finel, orele ei de balet sau atmosfera din Napoli sînt toate parcă mai amănunțit redate decât eboșa grăbită a unei dimineți matinale și post-bahice în Paris, de pildă.

FitzgeralziiSursa

Remarcabilă, în toate astea, e abilitatea cu care a reuşit să surprindă toate aceste scene în mişcare: instantanee din oraşe, din holuri de hoteluri, petreceri, o călătorie în viteză, pe serpentinele sălbatice de pe Riviera, grădina cu mirosurile ei schimbătoare din curtea părinţilor, în sud. Scot un decupaj din prima parte a romanului, în care Albama şi David Knight, proaspăr călătoriţi, trăiesc în New York ca într-un carusel perpetuu. Un carusel care are, cum spuneam şi mai înainte, şi ceva crud, periculos şi exploziv în el:

Vuietele înăbuşite ale oraşului fluctuau ca aplauzele anemice care cresc la adresa unui actor pe scena unui teatru mare. Melodiile Two Little Girls in Blue şi Sally de la Teatrul Amsterdam le răsunau în timpane, iar ritmurile sincopate copleşitoare îi invitau să fie negri şi cîntăreţi la saxofon, să se întoarcă îm Maryland şi Louisiana, li se adresau ca unor doici negrese sau ca unor milionari. Vînzătoarele din magazine arătau toate ca Maylin Miller. Studenţii vorbeau acum de Marilynn Milleraaşa cum înainte pomeneau de Rosie Quinn. Actriţele de cinema erau celebre. Paul Whiteman interpreta la vioară semnificaţia divertismentului. Anul acela se stătea la coadă la Ritz ca la pâine. Toată lumea era acolo. Oamenii se întîlneau cu oameni pe care îi cunoscuseră în holuri de hoteluri ce miroseau a orhidee, pluş şi romane poliţiste şi se întrebau unii pe alţii pe unde mai fuseseră de la ultima lor întâlnire. Charlie Chaplin purta un paltonaş galben. Lumea se săturase de proletariat-fiecare era celebru. Toţi cei care nu erau faimoşi pieriseră răpuşi în război. Vieţile private nu suscitau un interes deosebit.

E un decupaj din mozaicul high-life-ului newyorkez pe care îl ştim foarte bine din Marele Gatsby. Sînt multe altele, din foarte multe peisaje, urbane, mondene sau intime şi în fiecare intră, ca într-o frenezie, elemente şi detalii care vor parcă să spună tot, să spună cât mai mult.

waltzCred că Acordă-mi acest vals e o carte care ar fi trebuit de mult recuperată şi discutată. Cu atât mai mult cu cât conţinutul lui e autobiografie exploatată şi malaxată cu mijloacele ficţiunii, romanul Zeldei Fitzgerald ne oferă un moment în care să cântărim din nou cât de mult atârnă contextul şi condiţionările lui specifice în construirea „operei“ unei artiste sau scriitoare. Cum se zbate pentru ceea ce vrea să caute şi peste cine calcă pentru că altcineva a călcat peste ea.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Găsiți cartea pe librăria online Cărturești aici la prețul de 32 lei. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea comenzii, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *