Citind cu interes, dar şi cu plăcere, romanul Mathei Bibescu, Catherine-Paris, tradus de curînd de Magda Răduţă pentru Editura Polirom, am încercat să găsesc cît de multe informaţii am putut despre scriitoare. Cel mai adesea am dat peste un soi de cronici mondene şi peste înşiruiri de rude influente, amanţi şi relaţii sociale.
Ceea ce leagă mare parte din informaţia care circulă despre ea e, aşadar, insistenţa pe familia nobilă din care se trage (Lahovary, Mavrocordat, şi Bibescu prin căsătorie), pe relaţiile ei sociale şi pe legăturile sentimentale cu mulţi dintre bărbaţii de stat importanţi din epocă. M-am mirat şi nu prea, dat fiind filtrul după care se triază la noi ce e relevant pentru parcursul unei femei, fie că a excelat, fie că şi-a ratat cariera.
Căutînd înclusiv un minidocumentar care să conţină ceva mai multe referinţe la scriitoare, şi nu doar la aristocrata mondenă, apropiată a lui Proust şi a capilor Europei belle-epoque, am dat într-adevăr peste un film, sigur, nu peste ce căutam.
În seria concepută de Stelian Tănase, Bucureştiul strict secret, există un episod care o are în centru pe Martha Bibescu, numai că şi aici se vorbeşte prea puţin despre cărţile ei, filmul fiind centrat pe povestea de dragoste dintre prinţesa de la Mogoşoaia şi colonelul Christopher Thompson, ataşatul militar al legaţiei britanice la Bucureşti în perioada Primului Război Mondial.
Un amor princiar e filmat în mare parte la Mogoşoaia, palatul primit de la soţul ei, George Valentin Bibescu şi locul unde şi-a scris mare parte din cărţi. Palatul a fost în acelaşi timp o destinaţie obligatorie pentru toată lumea bună a Bucureştiului, şi nu doar a lui. Veneau aici personaje importante ale scenei politice europene şi întîlnirile neprotocolare de la Mogoşoaia aveau greutate poate mai mare decît cele din saloanele oficiale.
Filmul oferă o mulţime de date despre rolul pe care l-a jucat palatul restaurant după gustul Marthei Bibescu pentru ea şi pentru viaţa culturală şi politică a vremii.Ce nu oferă e substanţă portretului unei scriitoare, căci Martha Bibescu a fost o scriitoare, şi prolifică, şi de succes şi, cel mai important, de valoare. Din 1955 a devenit membră a Academiei Regale din Bruxelles, iar opera ei include romane, jurnal, jurnal de călătorii, realizări în proză care în Franţa i-au adus Legiunea de Onoare.
Cea mai cunoscută carte a ei a rămas, fără îndoială, La bal cu Marcel Proust, motivele fiind la vedere. Catherine-Paris, abia repusă în circuit prin traducerea publicată la Polirom, dezvăluie o prozatoare cu simţul intrigii, care ştie să menţină interesul cititorului pentru poveste, cu atît mai mult pentru una care e parcă făcută din dramatizarea almanahului Gotha. O scriitoare pricepută la observaţii şi portrete din trei mişcări, cu un veninos simţ al umorului şi cu o impresionantă cunoaştere a istoriei, a mersului politicii, pe scurt, a lumii complicate şi aparte pe care o descrie. Cu luciditate, spirit critic şi sarcasm. Cu limite, dar şi cu multe lucruri de spus.
Catherine-Paris este numele unei prinţese nonconformiste, cu origini româneşti, care trăieşte modest la Paris, citeşte intens şi preferă compania a doi bătrîni profesori. Departe de a fi o mondenă, ci mai curînd o adolescent studioasă cu convingeri republicane, Catherine-Paris va ajunge, prin voia hazardului, să se căsătorească cu vlăstarul unei vechi familii princiare poloneze, Adam Leopolski, şi să intre în sarabanda protocolară cerută de noul rang.
Căsătoria eroinei e prilej pentru o paradă încărcată de detalii a vieţii la curţile monarhilor Europei, din Viena pînă la Sankt Petersburg şi din Berlin pînă la Buckingham. Devine uşor obositor să parcurgi informaţii despre nenumărate încrengături nobiliare, condensate într-un spaţiu redus şi, de fapt, fără un rol major în desfăşurarea acţiunii, ci doar cu un efect general, venit din acumulare, al cărui singur rost e de a contribui la atmosferă. Dar spiritul alert, inteligenţa şi priceperea cu care Martha Bibescu observă şi descrie nu i se pot nega, chiar dacă romanul are scăderi.
Cele mai multe vin, cred eu, dintr-o atitudine mult prea flatantă pentru personajul principal, micuţa prinţesă în faţa căreia depun armele mai toţi bărbaţii Europei (dar pe care niciunul nu o impresionează), pe care nimeni nu o întrece în isteţime şi care nu preţuieşte nimic cum preţuieşte Franţa şi Parisul. Care Paris apare ca un fel de Paradis pierdut, regăsit şi purtat în inimă pînă la ultima pagină, fără urmă de reproş, distanţă sau măcar vreo undă de schimbare de stare.
E ceva monoton şi rigid şi în Catherine, autosuficientă, narcisiacă şi izolată, şi în oraşul pe care îl divinizează. Fără observaţii care să o tot plaseze mereu în cea mai bună lumină, potrivit standardelor acelor timpuri, Catherine Paris ar fi fost mult mai interesantă ca personaj: „Lui Catherine îi plăcea în mod firesc şi prin educaţie compania bărbaţilor, şi fiindcă din nefericire omagiile lor vin numai dacă le eşti în preajmă, I se născu renumele că i-ar atrage – ca şi cum poţi să învinuieşti o plantă că atrage razele soarelui.“ Aşa, acompaniată la tot pasul de comentarii menite să flateze (care trădează prejudecăţi adînci şi tot atătea stereotipuri privitoare la rostul şi succesul unei femei) şi plasată în contexte care de care mai flatante, încercările prin care trece şi care ar traumatiza pe oricine în locul ei, o lasă aproape neatinsă.
În ciuda acestor scăderi care taie din mobilitatea romanului şi compromite evoluţia personajului, romanul Marthei Bibescu forfoteşte de viaţă, intrigi şi nenumărtae observaţii despre starea Europei de dinainte de a izbucni războiul. În saloanele şi pe la curţile pe care le descrie Martha Bibescu, se agită cu toată pompa aferentă o întreagă lume dispărută: cea a unei nobilimi şi aristocraţii sclerozate, care, înainte să înceapă Primul Război Mondial, sînt surprinse aragonizînd în ticuri şi idiosincrasii obositoare, vane.
În comparaţie cu orice altă scenă (sau mai bine spus curte!) unde se joacă soarta Europei, Parisul e superior, sclipitor, central. Citind romanul Marthei Bibescu ai impresia că intreaga Europă nu e decît o periferie a unui oraş care şi-a împrumutat numele unei prinţese însingurate şi, la fel ca el, fără pereche.
Pe de altă parte, acelaşi Paris faţă de care niciodată nu ia distanţă în mod explicit, îşi dezvăluie latura de umbră în descrieri cum e cea de mai jos, desprinsă parcă dintr-un roman simbolist:
Frunzele plopilor tremurători se aşternură în apă şi toamna căpătă înfăţişare de iarnă gotică în Insula sfîntului Ludovic. Oraşul părea o planşă de anatomie, gravată în acvaforte: arbori ca nişte plămîni vînjoşi în care pulsează sîngele negru îşi despleteau crengile spre cerul fumuriu.
Catherine Paris a apărut în 1927 şi nu s-a auzit prea mult despre ea în toţi aceşti ani. De vină a fost şi exilul autoarei, şi statutul ei excentric, periferic în canonul scriitorilor români. Statutul care ar merita, după părerea mea, o rediscutare categorică şi fără amînare. Măcar de dragul analizei unui paradox rarisim, situaţia marginală a unei scriitoare-prinţese!
Cartea poate fi comandată din librăria online Cărturești, la prețul de 20,65 lei. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești.
