E posibil, cine știe, să fiu în stare să mai scriu o carte. (José Saramago, august 2009, citat de Aguilera în prefață)
În urmă cu aproape o lună alcătuiam o listă de lecturi proaspete, 10 cărți noi de citit la început de an, și includeam acolo și Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze, romanul neterminat al lui José Saramago, cu texte de Roberto Saviano și Filip Florian, o prefață semnată de Fernando Gomez Aguilera și ilustrații de Günter Grass, publicat de Editura Polirom în ianuarie 2015, în colecția „Hors Collection” și în traducerile Siminei Popa (din limba portugheză), Ceraselei Barbone (din limba italiană) și Corinei Nuțu (din limba spaniolă). Volumul este promovat ca fiind „un eveniment editorial și un proiect literar unic” – dacă nu știi prea bine despre ce este vorba, se poate să crezi că este o exagerare; numai că, imediat ce deschizi cartea și citești, înțelegi că nu e deloc așa, că ai în față o carte absolut inedită.
Ce e așa de inedit la ea?, poate că vă întrebați. Mai întâi de toate, faptul că avem ocazia să citim ultimele fișiere pe care José Saramago le-a lucrat pe laptopul său – din august 2009, la câteva luni după ce terminase controversatul Cain (cronica noastră aici) și până la moartea sa din iunie 2010 (în februarie 2010, de exemplu, se plângea că nu mai scrisese de două luni și că, în ritmul acesta, cartea avea să fie gata abia în 2020), timp în care a scris și Caietul (2009) și Ultimul caiet (2010) -, romanul care avea să se numească Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze, dar din care a apucat să finalizeze doar primele trei capitole.
Chiar și-așa, aceste pagini sunt sută la sută saramaghiene, sunt impregnate cu stilul său, cu frazele sale inconfundabile, lungi, dialoguri neîntrerupte, nume de personaje, orașe, țări, instituții scrise cu litere mici, cu sondarea deosebită a psihicului uman, cu un ton ironic-comic, care îți ridică întrebări peste întrebări și te provoacă, etc., etc. Capitolele traduse în acest volum sunt, așadar, minunate, iar când se întrerup, brusc, ai senzația unui vid incredibil, te cuprinde o angoasă de nedescris, te simți de parcă ți-a fost luată cea mai mare plăcere din lume (aceea de a continua lectura, de a vedea cum se dezvoltă personajele, până unde merge Saramago cu ideile sale ș.a.m.d.), de parcă romanul tocmai a murit. Dacă un scriitor te poate face să simți toate acestea (și încă multe altele) după numai 59 de pagini (douăzeci și două de file pe computer), atunci acela este, fără doar și poate, un scriitor excepțional.
Apoi, prefața excelentă a lui Fernando Gomez Aguilera (poet, eseist, critic literar spaniol), O carte neterminată, o voință de neclintit, care ne introduce, în cele șaptesprezece pagini de început, în romanul lui Saramago, aducând la suprafață notițele autorului portughez, dezvăluiri cu privire la cum a gândit scriitorul romanul Halebarde, halebarde, cum și-a construit personajele principale – Artur Paz Semedo și, în contrapunct, Felícia, soția lui pacifistă -, dar și o analiză foarte lucidă a acestora, o punere în context, o critică literară în cunoștință de cauză, o adevărată arheologie literară ce are în vedere acest roman neterminat și, implicit, ultimele rânduri din opera literară a lui José Saramago, un autor unic.
José Saramago – Sursa
Redau trei fragmente lămuritoare din prefață, pentru a înțelege puțin entuziasmul care străbate paragrafele de față:
Ideea inițială este legată de o veche dilemă care îl neliniștea pe Saramago: motivul pentru care nu se cunosc greve în industria de armament. Acestei idei centrale i-a asociat mai târziu un eveniment despre care luase cunoștință și care îl impresionase puternic: în timpul Războiului Civil spaniol, o bombă lansată asupra trupelor Frontului Popular din Extremadura nu explodase, ca urmare a unui act de sabotaj. În interiorul ei a fost găsită o foaie de hîrtie cu un scurt mesaj redactat în portugheză: „Bomba aceasta nu se va declanșa” (p. 9).
Planul inițial fusese deja trasat: personajele principale erau schițate, la fel ca mobilul acțiunii, tonul intrigii și anumite legături între actanți… Muzica prozei sale își găsise modulația, întrevăzîndu-se încă de pe acum atributele specifice ale peisajului narativ care începea să iasă la iveală: o expresie epurată de barochisme, austeră, directă și senină; dialoguri vii, derivate din liimbajul cotidian; bine-cunoscutul său narator atotputernic, înțelept, reflexiv și atotcuprinzător; mecanica unei rețele de fire încrucișate; figura insinuantă, la sfârșitul zilelor sale, a unei alte femei energice și tenace, Felícia, o nouă Blimunda aducătoare de pace, exemplu de consecvență morală și speranță de umanizare, în contrast cu un Artur Paz Semedo birocrat, debil, lingușitor și cenușiu; scînteieri ale ironiei sale sceptice; scena unui conflict moral de amploare; structura de roman polițist care articulează suspansul; capacitatea sa de a delimita strict medii închise; cadența unei căutări disimulate și antagonice… (pp. 13-14).
Rămâneau încă nedezvăluite surprizele fecunde pe care procesul creator i le pregătește chiar și autorului. Rămîneau încă neștiute modificările survenite în urma rezolvării problemelor tehnice. Rămîneau încă ascunse descoperirile neașteptate pe care le rezervă drumul. Mai rămînea, în fine, de scris romanul, literatura absorbită pentru totdeauna de vid. Scriitorul promitea să aibă teren ferm sub picioare, deși îi rămîneau de soluționat probleme practice, cum ar fi structura detaliată a edificiului sau avansarea de facto a naraținii (p. 14).
Fernando Gomez Aguilera – sursa
Așadar, în cele trei capitole îl putem vedea pe Artur Paz Semedo, contabil de aproape douăzeci de ani într-o firmă producătoare de arme, la secția de armament ușor și muniții, un bărbat care „nu e nici burlac, nici căsătorit, nici divorțat, nici văduv, ci pur și simplu separat de nevastă”, din dorința ei (o fostă Berta, cu nume schimbat oficial în Felícia), cea care nu mai rezistase alături de un om care lucra la o fabrică de armament – pacifistă convinsă fiind, așa cum spuneam mai devreme.
Cunoaștem mai bine, cu precădere, personajul principal masculin, pe când cel feminin rămâne puțin în umbră, misterios, la capătul firului de telefon, întruchipând mobilul acțiunii – și asta pentru că, în urma unei conversații telefonice despre filmul L’Espoir, care-i marchează pe amândoi, ea este cea care îl îndeamnă pe Artur, chiar la sfârșitul primului capitol, să înceapă o investigație în arhivele firmei, să descopere dacă aceasta a avut vreo implicare în Războiul Civil din Spania, dacă au vândut armament fasciștilor. Celelalte două capitole pun în practică investigația lui Artur – munca la birou, întrevederea cu directorul general, refuzul acestuia de a-i permite angajatului său de la secția de armament ușor și muniții să pătrundă în arhive, apoi răzgânditul, jocul, revenirile, cunoașterea altor personaje și, în cele din urmă, prima consultare și prima revelație ale lui Artur în arhive.
Se încheie subit, în mijlocul unui dialog dintre Artur și directorul general, fără punct la sfârșit. Frustrare e puțin spus. Recunosc că eram aproape furioasă că nu pot citi continuarea. Era atât de bine, devenise totul atât de incitant, așteptam atât de multe… Curgea romanul, voiam să-l citesc până la capăt! În ciuda reacțiilor puternice provocate de întreruperea cărții, nu pot să nu recomand volumul acesta, este extrem de grăitor pentru opera lui Saramago, iar textele care urmează pot fi o ușoară consolare.
Primul text ce vine la rând după filele lui José Saramago, Și eu l-am cunoscut pe Artur Paz Semedo, îi aparține lui Roberto Saviano, jurnalist și scriitor italian, și debutează așa:
Dintre toate lucrurile pe care le putea face José Saramago, să moară era cel mai neașteptat, Dacă-l cunoșteai pe José, chiar nu luai asta în calcul. Da, sigur, și scriitorii mor. Dar el chiar nu-ți permitea să te gîndești la un trup obosit să mai trăiască, să mai respire, să mai mănînce, să mai iubească (p. 91).
Roberto Saviano – sursa
Apoi, în fragmente disparate, Saviano construiește noi povești pornind de la cea a lui Artur Paz Semedo, cazuri inedite, oameni speciali, situații aparte. Umbrela care le leagă este același și același paragraf, cu nume schimbate la sfârșitul lui: Și eu l-am cunoscut pe Artur Paz Semedo. Nu se ocupa cu facturarea de armament ușor și muniții la fabrica Belona S.A. și n-a avut o fostă soție pacifistă. Nu trăia în Italia. Probabil n-a ținut niciodată un pistol în mînă, nici vorbă să ne imaginăm că i-a dat vreodată prin minte să tragă un foc. Și eu l-am cunoscut pe Artur Paz Semedo, și numele lui era Martin Woods (p. 93). / Tim Lopes (p. 98). / Rodolfo Rincon Taracena, numele lui era Valentin Valdes Espinosa, numele lui era Luis Horacio Najera, numele lui era Alfredo Corchado. Numele lui era un săptămînal din Tijuana: Zeta (p. 104). / Bladimir Antuna Garcia (p. 106). / Friedhelm (p. 109) / Christian Poveda (p. 116).
Filip Florian – sursa
O construcție interesantă, care te ține puțin în priză. Nu se compară însă cu textul lui Filip Florian (scriitorul român a citit câteva fragmente din această proză, în avanpremieră, la FILTM), ultimul din volum, intitulat 11 nopți, care este comparabil cu proza lui Saramago (cu un stil cu totul și cu totul diferit, bineînțeles) și care poate funcționa la fel de bine și în afara acestei cărți. Nu dezvălui decât că Filip Florian intră în scenă cu un personaj bolnav psihic, internat într-o clinică specifică din pricina infidelității soției (veți vedea că nu e chiar infidelitate), care scrie, timp de unsprezece nopți, sub pătură, clandestin, o posibilă (plauzibilă?) continuare a romanului lui Saramago (bineînțeles, habar n-are cum se numește autorul a cărui carte o încheie). Este prins înainte de a-l termina (frumos întors din condei, nu-i așa?) și refuză să ne spună finalul. O proză faină (cu atâtea subtilități, sensuri, moduri de interpretare!), pe care am masacrat-o acum pentru a vă stârni interesul.
Una peste alta, dacă ați avut răbdare să citiți până aici, sper că am reușit să motivez de ce Halebarde, halebarde, romanul neterminat al lui José Saramago, într-un volum cu texte de Saviano și Florian, prefață de Aguilera și ilustrații de Grass, este o carte absolut inedită, pe care e musai să o citiți.
