Eugen Istodor recunoaşte, de la bun început, că 101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă este, ca toate volumele sale, de altfel, un volum personal, rod al unei experienţe intime. Într-un timp dominat de impostură, „într-o epocă a verbelor pripite”, e nevoie, sau cel puţin aşa crede autorul, de o reîntoarcere, de o relectură a operelor literare într-adevăr valoroase, de un bilanţ – neterminat, ce e drept – al acestor texte care să se adreseze mai ales tinerilor. Un îndreptar personal, asezonat cu diverse păreri ale unor cititori profesionişti sau nu. Eugen Istodor apreciază creaţiile propriei sale culturi, în ciuda handicapurilor evidente ale culturii române în faţa culturilor europene cu tradiţie:

 Nu avem o mare cultură în totalitate, dar avem cărţi de anvergură. Nu am să mă întreb insistent: ce ar fi fost cultura românească dacă ar fi apărut la timp sau dacă ar fi continuat experienţele unor cărţi unice precum cele ale lui Cantemir, Budai-Deleanu, Caragiale, Eliade, Cioran, Noica, Nichita, Cărtărescu, Agopian, Boia, cărţi ce au ridicat standardul, au provocat imaginaţia? O anumită ţinută, un altfel de dialog între critici-public-viitor. Mă întreb şi tac. Constat. Cartea mea este împăcare. Nu provoc răni, nu îmi iau revanşa. Nu elimin cărţi din literatură. Un inventar al Iluziilor, al bolilor genetice şi de creştere ale Culturii este necesar. L-au făcut şi alţii, l-am simţit şi eu rătăcindu-mă prin Istorie.

Autorul nu se arată tocmai blând cu situaţia actuală, moştenită din vremuri mai mult sau mai puţin apropiate, înşiruind o serie de metehne nu puţine la număr, pasajul cu pricina fiind redat în volum în italic, motiv pentru care îl redau ca atare:

Cultura noastră are două predominante: literatura şi, în rest, mitologizarea. Greu drumul specializării în condiţiile în care toată lumea se pricepe să dea verdicte despre tot. Literatura română s-a născut când deja în lumea largă opere constitutive şi fundamentale se scriseseră. Complex de inferioritate. Mult timp am fost nişte copişti, nişte traducători. Nevoia continuă de a recupera timp şi spaţiu pierdute. Spaţiul public mereu meschin şi obtuz la schimbări, trăgând mai mult spre bârfă, spre şuetă decât spre valorizare, spre discuţie de idei. Stagnare, dese rupturi şi fugă a valorilor. Opere neînţelese, opere tipărite târziu, opere neintrate în conştiinţa publică. Eroi ai unei mulţimi înfierbântate pentru nimicuri. Eroi flambaţi de gustul îndoielnic al circului. Enciclopedism, confuzie a valorilor şi planurilor, lipsă de specializare. Analfabetism. Izolare. Greutatea traducerii în limbi străine. Lipsa unui mediu profesionist de promovare a valorilor. Boli perpetuate până astăzi şi de azi încolo. Predominaţia literaturii, a gândirii crude în cultură, în detrimentul filozofiei şi al altor domenii umaniste.

 

Volumul conţine, după cum suntem anunţaţi încă din titlu, 101 de volume, „lista lui Istodor”, alese în funcţie de gusturile autorului, dar şi în funcţie de recomandările unor „specialişti umanişti”: Lucian Boia pentru istorie, Vintilă Mihăilescu pentru sociologie-antropologie, Cristian Preda pentru ştiinţe politice etc. În legătură cu titlurile alese, se poate spune că, în primul rând, e vorba de o alegere subiectivă, personală. În al doilea rând, lista, ca orice listă, clasificare, top etc., este una deschisă, o carte duce la o altă carte, o poveste la o altă poveste – o experienţă prin care autorul însuşi a trecut în timpul lecturilor sale:

 

„M-am pierdut în Istoria lui Cantemir, în Craii lui Mateiu precum într-o junglă. Ieşisem sălbăticit, de nerecunoscut, fermecat. Craii pierzaniei mi-au chemat Levantul, dar şi iubirea Patului lui Procust, Levantul m-a trimis spre Văcăreşti şi Eminescu, iar Patul  m-a aruncat în braţele Rusoaicei…

 

Recomandările de la sfârşitul fiecărei prezentări de carte, recomandări venite de la nume mai mult sau mai puţin cunoscute, nu fac decât să confirme, într-un mod destul de comercial – o strategie, de altfel, puţin blamabilă –, prestigiul cărţilor alese de Eugen Istodor. Avem, însă, şi părerile unor oameni obişnuiţi.

De exemplu, în cazul cărţii lui Neculce, O samă de cuvinte, avem opinia lui Cornel Ivanciuc, jurnalist de investigaţii & prozator, o opinie concisă, savuroasă, uşor preţioasă, privitoare la povestirile cronicarului moldovean: „Neculce a sublimat poveştile ca vinurile vechi, transformate într-o peltea care te face criţă. Verbul lui e ghiurghiuliu, cărnos ca răzăchia, acru ca agurida şi dulce ca rozinchina. Puţini dintre scriitorii azi la modă se vor mai regăsi în listele de preferinţe ale cititorului român din secolul viitor; or, Neculce a învins în întrecerea cu timpul şi te îmbie la degustări meşteşugite, ca vinurile nobile”.

101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă de Eugen Istodor trimite la seria de cărţi din care face parte şi volumul editat de Peter Boxall, 1001 Books You Must Read Before You Die, un număr, iată, mult mai mare decât în cazul listei lui Istodor („101 cărţi? Fiindcă  n-avem 1.001”, recunoaşte autorul înr-o scurtă prezentare). Concisă, clară, cu prezentări amuzante, ingenioase, cartea lui Eugen Istodor constituie o bună introducere în literatura română pentru tineri, un ghid util pentru cei mai puţin iniţiaţi într-ale literaturii române.

Eugen Istodor, 101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă, Polirom, 2012, 280 p.

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *