O zi de stat printre cărţi. Fără soare, fără plimbat prin parcuri sau ieşit la iarbă verde, înconjurată de copii gălăgioşi sau maşini sprintene. O zi asemeni acelei zile de martie în care am păşit prima dată în cea care avea să devină biblioteca tuturor tăcerilor mele – o singură încăpere, nici prea mică, nici prea mare, aflată în nordul Angliei, deasupra Mării Nordului.
Când te afli într-o ţară străină, de care mai eşti şi îndrăgostită până peste urechi, e la fel ca atunci când iubeşti o altă persoană – ai vrea să o cuprinzi pe toată şi să o porţi cu tine mereu. Vrei să o descoperi, să o vezi, să o simţi, să o faci a ta. Cam aşa am păţit eu cu Anglia şi cu toate lucrurile acelea care pe alţii îi scoteau din minţi – ploaia, vremea schimbătoare, ploaia, unităţile de măsură, politeţurile, ploaia, lira sterlină, robinetele separate, ploaia.
Pe lângă toate acestea, cea mai dragă mi-a devenit o… bibliotecă. O călătorie scurtă a însemnat întâlnirea cu o lume dintr-o lume cuprinsă în altă lume, care mi s-a dezvăluit treptat, asemeni păpuşilor ruseşti. În ţinutul Northumberland din Anglia se găseşte un orăşel numit Alnwick; la 6 km sud-est de Alnwick, pe coasta Mării Nordului, se află Alnmouth, destinaţia noastră finală. Localitatea are 500 şi ceva de locuitori, un singur pub şi unul dintre cele mai vechi terenuri de golf din Anglia. Dar pentru noi, înainte de toate, a însemnat The Friary of St. Francis – casa unor călugări franciscani care ne-au găzduit vreme de aproape trei zile.
Departe de lumea dezlănţuită, în liniştea binefăcătoare a schitului, am urmat-o pe Agnes (pisica adorabil de prietenoasă a călugărilor) în bibliotecă.
(Pe-atunci) viitoarea bibliotecară din mine a făcut un inventar rapid: cărţi religioase, dar şi de literatură, nişte dicţionare, enciclopedii, câteva reviste, toate orânduite frumuşel după sistemul de clasificare Dewey (deh, deformaţie profesională, nu puteam să nu observ una ca asta…). Apoi: un colţ cu o masă mai înaltă plus două-trei scaune, alte măsuţe, mai joase, înconjurate de fotolii, tabureţi, canapele ornate cu perne (plus câte o păturică, pentru momentele friguroase – ce poate fi mai cosy de-atât?), un şemineu, câteva lampadare. Şi… vedere la mare.
Dar nici nu am apucat să mă apropii de fereastră, când am realizat că era timpul să plecăm. Am părăsit în grabă cărţile, promiţându-mi să revin curând. După o zi întreagă de preumblări, am ajuns din nou în bibliotecă, aproape de miezul nopţii. Eram cu Sandra – „sora” mea din Köln. Obosite, învăluite de căldura încăperii, ne-am găsit fiecare câte un loc şi am stat aşa, în tăcere, preţ de vreo jumătate de oră. Apoi am hotărât să mergem la culcare. Dar înainte de a ne despărţi, pe coridor: „Ne vedem în zori, în bibliotecă”. „Pe la 5?” „La 5.”
Şi aşa am făcut. După numai câteva ore de somn profund, ne-am întâlnit pe canapeaua din faţa ferestrei. Acoperite cu un pled, ne-am continuat tăcerea, împreună, privind pe geam. Era înnorat şi stropi mari de ploaie începuseră să izbească în sticla.
Nici o linişte nu a mai semănat, vreodată, cu cea cuprinsă între pereţii şi cărţile din biblioteca mea de suflet. Aşa că mi-am rupt din mine şi am lăsat o părticică în Anglia, pentru a putea găsi cândva, drumul înapoi spre cea care eram în martie 2008. Cea care a rămas acolo, la 5 dimineaţa, în biblioteca cu scaune şi jilţuri desperecheate, printre cărţi şi canapele cu perne moi, aşteptând răsăritul…
P.S. Acum vreo două săptămâni, am coordonat la Dilema veche un număr dedicat bibliotecilor şi oamenilor care le însufleţesc. Dosarul tematic s-a numit „Lectura în deplasare” şi spuneam acolo, la un moment dat, că în lumea noastră – grăbită şi veşnic aglomerată – sunt accentuate noţiuni ca informaţie, comunicare, interconectivitate. Din nefericire, de multe ori asta se traduce prin vorbărie multă, fără rost, fără argumente, fără o finalitate precisă, bine ţintită – vorbim doar ca să ne aflăm în treabă. Tăcerile sunt privite cu teamă şi neîncredere; adeseori, o linişte rece, aşternută pe nesimţite într-un cuplu sau într-un grup, fie prevesteşte începerea unei moment tensionat sau o ceartă pe punctul de a izbucni, fie marchează finalul acesteia. „Golurile” de comunicare, momentele în care nimeni nu spune nimic sunt aproape dureros de stânjenitoare. Nu (mai) ştim, parcă, să tăcem împreună.
În biblioteca schitului franciscan din Alnmouth am redescoperit acea tăcere minunată, după care tânjeam de mult. Nu pot decât să vă doresc să reuşiţi să vă găsiţi propria oază. Dacă nu într-o bibliotecă, măcar într-o carte. Bookaholicii ştiu de ce. 😉
© Foto: P. Mihail & Y. Ryabushko
