Bookaholic

Există în Anihilare de Jeff VanderMeer un amestec de straniu și de familiar care îți dă, pe tot parcursul cărții, o stare de neliniște și de curiozitate greu de stăpânit. Încă din primele pagini e greu să nu faci apropierea între universul cărții și imaginile din Călăuza lui Tarkovski (sau, pentru cei care au citit cartea, de Picnic la marginea drumului, romanul fraților Strugațki, despre care se vorbește și pe coperta patru; eu nu am citit cartea, am văzut doar filmul de mai multe ori).

O frontieră invizibilă, o zonă contaminată (Aria X), un peisaj natural și totodată straniu, datorită amenințării invizibile pe care o conține (cam cum sunt imaginile cu orașul ucrainean Prîpeat, părăsit în grabă după accidentul de la Cernobîl, un univers cunoscut, dar, în același timp, scos din zona umanului. Cauzele nu sunt cunoscute, zona este ținută secretă, informațiile sunt puține și contradictorii, iar timp de treizeci de ani mai multe expediții au încercat să exploreze zona pentru a o cunoaște și, eventual, a o stăpâni.

Patru personaje nenumite, o psiholoagă (care e și conducătoarea expediției), o antropoloagă, o topografă și o bioloagă (naratorul prin ochii căruia vedem toate evenimentele), se aventurează în Aria X în cea de-a douăsprezecea expediție de explorare a zonei. Fiecare trebuie să țină un jurnal în care să noteze tot ce se întâmplă și care, e de presupus, va fi apoi predat autorităților militare, la întoarcerea în lumea normală. Misiunea lor e de a completa hărțile deja existente ale zonei, de a preleva și analiza mostre biologice, de a încerca să înțeleagă ecosistemul nou format, în toate manifestările sale.

Tot romanul nu facem decât să asistăm la relatarea la persoana I a bioloagei care, pe măsură ce descoperă Aria X, ne-o prezintă și nouă. Deși este construit preponderent din descrieri, dialogurile ocupând mai puțin de un sfert din carte, Anihilare se citește repede și cu interes. Cumva, VanderMeer reușește să te țină în priză, iar povestea se dezvăluie treptat, strat după strat, fără impresia (foarte enervantă) că autorul îți ascunde adevărul pentru a obține mai mult suspans. Pur și simplu intri în poveste și, pe măsură ce o citești, te trezești că naratorul te ia cu el, te duce pe unde a umblat și trebuie să trăiești totul treptat ca să înțelegi. Nu există scurtături. Dacă vrei să afli finalul, trebuie să trăiești povestea.

Nu ni se spune cum a fost contaminată zona, știm că în urmă cu 30 de ani ceva s-a întâmplat și de atunci, în afara cercetătorilor special pregătiți, nimeni nu a mai trecut frontiera. Dincolo de ea, lumea își ducea traiul obișnuit, poluând și distrugând planeta, în timp ce în Aria X, lipsită de influența umană, natura își reintra în drepturi. Natura, dar și ceva în plus. Acel ceva este și motivul expedițiilor. O entitate necunoscută, un lucru despre care membrele prezentei expediții nu știu nimic, dar pe care trebuie să-l descopere și să-l analizeze în încercarea de a-l înțelege.

Tocmai această încercare de înțelegere, un impuls specific rațiunii umane, mi se pare a fi în centrul cărții. Mintea umană nu poate concepe lumea fără a încerca s-o analizeze. Pur și simplu, creierul nostru este programat genetic să găsească o explicație a lumii în care trăiește. Asta este adaptarea noastră specifică la realitate. Așa cum, de exemplu, albinele sunt programate genetic să culeagă polen, noi trebuie să cunoaștem lumea ca să putem trăi în ea. Nu am găsit nicăieri mai bine exprimată și demonstrată această particularitate umană ca în cartea lui Edgar Morin, Paradigma pierdută: natura umană („Creierul lui sapiens secretă, se pare, pt orice lucru, o explicație, o legitimitate în care se amestecă inextricabil o logică ordonatoare, o extraordinară subtilitate interpretativă, intuiții profunde și fantasme arbitrare”). Iar ceea ce demonstra științific Morin, descrie literar VanderMeer în Anihilare.

Importantă în cazul ăsta nu este corectitudinea interpretării lumii, cât faptul că noi nu putem trăi fără să încercăm să cunoaștem, să recunoaștem, să înțelegem, să raționalizăm universul care ne înconjoară. Ce se petrece, însă, atunci când trebuie să cunoaștem ceea ce depășește sfera universului nostru familiar? Cum putem cunoaște alteritatea? Cum putem concepe ceea ce creierul nostru nu e programat să recunoască și cât de mult putem cunoaște din tot ceea ce depășește limitele rațiunii umane? Ce e real din tot ceea ce cuprindem cu simțurile? Putem accede la o realitate care există dincolo de simțurile noastre? Dacă nu o putem cunoaște prin simțuri, de unde știm că realitatea asta există, că e reală? Dar de unde putem ști că e real ceea ce cunoaștem prin simțurile noastre? Creierul uman este un organ de cunoaștere sau cel mai mare organism de fabricat iluzii?

Cred că ați ghicit deja: Anihilare te face să-ți pui mai multe întrebări decât îți dă răspunsuri. Dar felul în care te ghidează către întrebările astea e magistral. Tot ce am povestit despre carte e de găsit în primele pagini. Nu am povestit nimic din ce se întâmplă, de fapt, întâmplările prin care trec personajele, lumea pe care o descoperă în Aria X, și întrebările de mai sus sunt, de fapt, încercarea mea de a da un sens poveștii pe care am citit-o. Există mari șanse ca romanul să nască alte întrebări în mintea fiecărui cititor, iar asta e cea mai bună dovadă a faptului că suntem ființe care își construiesc lumea în care trăiesc. Și asta e singura realitate pe care o avem.

Anihilare, de Jeff VanderMeer, Ed. Trei, 2014, trad. Bogdan Perdivară, colecția „Epsilon. Science Fiction”. Cumpără cartea de la Cărturești online