Cum am ajuns la Mary Gaitskill? Așa cum bănuiește probabil toată lumea: mi-a plăcut filmul Secretary și am vrut s-o citesc pe autoarea nuvelei pe baza căreia a fost scris scenariul. S-a nimerit să găsesc întâi Don’t Cry, o colecție de povestiri relativ recentă (2009), lansată la aproape de douăzeci de ani de la Bad Behaviour (1988), pe care o căutam de fapt. Am decis să o citesc totuși, pentru a putea face o comparație între felul în care Gaitskill scria în tinerețe și felul în care scrie acum.

Sunt multe lucruri pe care aș putea să le spun despre Don’t Cry – cartea mi-a produs reacții extrem de puternice și contradictorii. Din prima povestire n-am înțeles aproape nimic; personajul principal, o studentă supraponderală și deprimată, care își smulge părul din cap și este mai degrabă satisfăcută de eșecurile celor din jur decât de propriile ei succese – m-a iritat. Am avut senzația că Gaitskill nu trage nicio concluzie, nu caută nicio semnificație, ci doar se mulțumește să ne descrie în stil omniscient și printr-un soi de lupă trăirile și emoțiile unui personaj care aproape nu este nici el conștient de ceea ce simte și care nu ne dă absolut niciun motiv să ne pese de el (ceea ce mi-a amintit de stilul lui Franzen).

Mai departe, am avut senzația că tematica e foarte aleatorie – urmează un soi de eseu care face o paralelă între performanța unei vedete porno de a face sex cu 1000 de bărbați și un criminal interogat în direct, la televizor, de familia victimelor, apropo de motivația pe care a avut-o atunci când s-a decis să le tortureze și să le ucidă.

Urmează un nou eseu în care, pornind de la declarațiile unei scriitoare feministe la un festival de literatură, Gaitskill încearcă să demonstreze ceva ce, până la sfârșit, nu mi-a fost deloc clar, apropo de un anumit adevăr feminin (nu știu care) ignorat de scriitori și de societate (din nu știu ce motive), un adevăr sufocat sub mormane de metafore și explicații abstracte și o denumire cel puțin pretențioasă: the agonized face. Agonia maternității? A propriei feminități? A sexului dezbrăcat de poezie și redus la niște funcții biologice de bază care creează un raport clar și imposibil de schimbat între bărbați și femei? Dacă ați citit eseul, aștept să vă dați și voi cu părerea.

De altfel, pretențios este exact cuvântul care descrie cel mai bine proza lui Gaitskill, care îți dă mereu impresia, cu un soi de aroganță, că e deținătoarea unor adevăruri pe care tu, cititorul, n-ai cum să le înțelegi altfel decât dacă o citești pe ea – numai că, la sfârșitul multor povestiri din carte, ai efectiv senzația că ceea ce încearcă ea să demonstreze prin raționalizarea extremă a trăirilor personajelor ei e de fapt absolut banal.

Altă problemă e faptul că, deși la început se ascunde destul de bine în spatele unor opinii puternice și demonstrații pasionale (deși nu neapărat cu prea multă logică), Gaitskill demonstrează în Don’t Cry un soi de sărăcie a ideilor și a narațiunii și o structură fixă care îți amintește deranjant de mult de cursurile de creative writing (în care majoritatea personajelor ei sunt implicate, fie ca studenți, fie ca profesori).

Mai concret: majoritarea povestirilor n-au, propriu zis, fir narativ – Gaitskill doar creează un cadru care să le dea personajelor ei un pretext să se gândească la diverse. O asistentă dă, într-o zi, peste o virgină trecută bine de vârsta tinereții. Asistenta pleacă în pauza de masă. 15 pagini de gânduri și trăiri, în care asistenta își amintește de boala tatălui ei și de sora ei.

Doi prieteni pleacă într-o excursie pe munte. Printre conversații clieșice de studenți la litere și creative writing, unul in ei își amintește de mama lui, celălalt de o profesoară cu care s-a culcat.

În Mirror Ball, o fată se culcă cu un băiat pe care doar ce l-a cunoscut. El n-o mai suna niciodată. Insert 22 de pagini despre cum sufletul ei a rămas în camera lui și ea nu mai poate funcționa fără el, de personalizare a sufletului care vorbește cu sufletele altor fete seduse și abandonate. Prețiozități de limbaj, descrieri interminabile și fără vreo semnificație aparentă, aruncate peste idei banale, ambalate frumos.

Singura povestire cu ceva carne pe ea este cea care dă titlul volumului: două prietene se duc în Etiopia, una din ele dorind să adopte un copil de acolo, în timp ce cealaltă își deplânge soțul (cu 25 de ani mai în vârstă) mort după mulți ani cu Alzheimer. Peste descrieri clișeice ale sărăciei și haosului de acolo (copii cu ochii acoperiți de muște, copii subnutriți, un război civil lipsit de logică pentru americani), Don’t Cry chiar are un fir narativ interesant și introspecția chiar are ceva sens.

Până la urmă Don’t Cry este o carte cu și despre femei, trăirile lor și despre cum, indiferent de unde izvorăsc, suferința și durerea sunt reale și trebuie tratate ca atare. Pierderea unei verighete poate fi, în contextul potrivit, la fel de tristă ca pierderea unui iubit. Chiar și atunci când personajele sunt bărbați, ei reflectează tot asupra femeilor din viața lor. Gaitskill e o autoare feministă, deci m-am așteptat la asta. Și nu e o carte scrisă prost, pe alocuri, lupa care magnifică până la distorsiune trăirile personajelor e interesantă, îți dă un sentiment de voyeur. Dar stilul de a nara mi-a amintit prea mult de Franzen și de cursurile de creative writing, de rețete și de formule ca să pot să trec peste artificialitatea și pretențiozitatea întregului ansamblu.

Ceea ce nu înseamnă că n-o să citesc Bad Behaviour – deși recunosc că nu mai sunt atât de nerăbdătoare.

Găsiți Don’t Cry pe Amazon Kindle Store

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *