Bookaholic

Andreea Molocea a devenit cunoscută atunci când pancarta ei cu Iubesc democrația a început să circule pe ecranele televizoarelor sau prin presa scrisă. Un mesaj atât de simplu și sincer a impresionat și i-a făcut pe mulți să-și reconsidere părerea față de ce se întâmplă în piață. Andreea este doctorandă la Științe Politice, știe foarte bine ce vorbește și aduce o perspectivă feministă și fresh asupra protestelor.

Ce te-a determinat să ieși în Piață?

Din start admit că nu m-au determinat principiile revoluționare, nici cine știe ce conștiință. Aș minți. Nu a fost nimic măreț în intenția mea primă de a ieși în stradă, din contră. O spun din nou, eu nu am fost în Piață de la început. Am ratat primele 3 zile.

Duminică, pe 15 ianuarie prietenele mele de la Centrul FILIA și alți câțiva prietenii care protestau pașnic au fost gazați, pentru că, nu-i așa, gazele nu discriminează și nu țin cont de nevinovații aflați prin preajmă, ca să citez replica unui domn de la Jandarmerie dată unei colege.

Așadar, eu am venit luni, pe 16 ianuarie. Nu înțelegeam nimic, nu pricepeam de ce să ies în stradă, de ce iese lumea. Era o mare confuzie, inclusiv mass-media părea lost in translation, însă voiam să văd ce se întâmplă Piață prin propria lentilă. Recunosc, m-am și temut în prima seară, eram tensionată. Apoi, după ce am ajuns în Piață s-a întâmplat ceva, pentru că, cumva, am înțeles. Am înțeles de ce iese lumea.

E foarte dificil, încă mi-e greu să înțeleg ce anume s-a schimbat în mine, pentru că de la sceptică ce eram în acea luni am ajuns să găsesc un sens pentru tot ce se petrece în acum în Piață. M-a scos solidaritatea din casă, însă democrația m-a ținut acolo la -17 grade. Și mă va ține.

Democrația cu tot ce înseamnă ea: egalitate de șanse și drepturi pentru cetățeni și cetățene, pentru minorități (fie ele etnice, religioase sau sexuale), politici umane pentru necuvântătoare. În plus, sunt și subiectivă, mâine, 3 februarie se împlinesc 3 săptămâni de când oamenii sunt în Piață, nu am cum să fiu altfel, nu am cum să nu spun “democrația se învață în stradă”.

Care sunt temele principale pentru tine? Care este mesajul tău?

Dacă în prima seară nu aveam un mesaj clar, aceasta s-a conturat a două zi când m-am prezentat în Piață cu pancarta “iubesc democrația”. Consider că un stat democratic nu e doar cel în care participi (ca cetățean) la vot, ci e mai mult: e un stat în care indivizii participă activ la luarea deciziilor, e un stat în care indiferent de gen, orientare sexuală, etnie sau religie contezi și ești reprezentat.

Fiind asumat o feministă, adică o persoană care dorește parteneriat între femei și bărbați și politici echitabile care să reflecte și  cealaltă jumătate a populației acestei țări, adică jumătatea feminină ignorată (dar plătitoare de taxe), bineînțeles că vizez și asemenea principii. Noi, femeile, naștem, creștem, educăm viitorii cetățeni și cetățene, plătim taxe și impozite. Trăim ca profesoare sau doctorițe din salarii mizere, însă cei care se ocupă cu supraveghrea, cu ordinea publică, cu apărarea și care bat protestatari nevinovați în piață sunt plătiți de 6-10 ori mai mult.

Da, sunt în Piață pentru a fi o voce pentru femeile care sunt acum acasă și îngrijesc de viitorii cetățeni! Da, sunt aici pentru a numi nedreptățile la care sunt supuse femeile și care sunt la fel de serioase și politice precum sunt toate celelalte griji ce le au guvernanții.  Femeile sunt cetățene de rang doi în această țară și clasa politică ar trebui să înțeleagă că nu își mai pot permite să ne ignore.

Ce crezi și ce speri că “va rezolva” protestul nostru?

Am avut deja câteva victorii: două demisii, retragerea proiectului de lege privind reforma sistemului medical. Continuăm. Personal, devin din ce în ce mai convinsă de faptul că schimbarea majoră ce o aducem noi acum este una legată de valori, de principii democratice, de modul în care purtăm un discurs ca cetățeni ai României.

Cum bine spune Claudiu Crăciun, noi încercam să reinventăm cetățenia și să reamintim oamenilor de forța ce o reprezentăm în acest stat, așa cum e normal să fie. Este timpul ca indivizii acestui stat să își spună “Eu legitimez cu votul meu oamenii politici, prin urmare vreau să fiu reprezentat, vreau ca aceștia să își facă munca pentru care îi plătesc din banii mei!”.

Prin urmare cred că protestul nostru asta va rezolva: va scutura această amorțeală și stare de letargie a românilor, amorțeala și letargie pe care clasa politică s-a tot bazat liniștită. Cărui politician nu îi convine să aibă o asemenea libertate de mișcare? Pentru că, dacă nu ieșim, asta oferim clasei politice: libertatea de a face ce își doresc, în interes propriu, fără ca nimeni să îi întrebe.

Un alt mare câștig al protestului îl găsesc a fi faptul că prin vocile din Piață a ajuns la urechea politicienilor realitatea că în acest stat există și femei protestatare și ecologiști. Oricum, ce e important de transmis este că protestele din întreagă țara sunt o mare palmă data actualei guvernări și domnului Președinte, dar este și un semnal de alarmă pentru ceilalți politicieni.

Pentru că e nițel absurd ca opoziția să se bazeze că va fi aleasă în alb doar pentru că nu e PDL. Noi și de la ei dorim altă atitudine, altă abordare, soluții punctuale. Cred că rezistența noastră în Piață îi va face pe politicieni să se gândească de două ori de acum înainte dacă românii chiar sunt niște cetățeni care nu îi vor trage la răspundere, iar asta este din punctul meu de vedere adevăratul câștig!

Ce le-ai transmite celor care au rămas acasă?

Le-aș spune să iasă în stradă cu noi. Le-aș spune că ei sunt proprietarii acestui stat, că ei îl locuiesc, că ei îl întrețin și că au toate drepturile să vină în Piață și să își întrebe angajații, respectiv oamenii politici, ce au făcut până acum cu banii lor. Le-aș spune să nu uite niciodată cine plătește pe cine și cine guvernează pe cine. Le-aș spune: puterea e a voastră, veniți să vă luați acest drept. Le-aș spune că fără o democrație consolidată, drepturile devin un bun al celor de la putere.

Le-aș spune că sunt frumoși, că eu cred în ei și că drepturile ce le cer în Piață le cer nu doar pentru mine, ci și pentru ei, pentru copii lor și pentru viitorii mei copii. I-aș îndemna să se scuture, să îngroape pesimismul și discursurile axate pe trecut și să iasă în stradă. Le-aș mai spune că ei toți, noi împreună, formăm România, țara din care nu doresc să plec și în care doresc să îmbătrânesc. Doar așa, doar împreună putem construi un viitor mai optimist. Pentru că se poate. Putem.

Sunt unele voci care spun că mesajul pieței este “masculinizat” prin ton, prin formulări sau prin atitudine. Sunt alte voci însă care au remarcat că pentru prima dată probabil la o manifestație se strigă sloganuri “la feminin”. Tu cum vezi lucrurile?

Văd evidentul: în Piață există și ciumpalace în număr egal cu ciumpalacii, iar cei care au avut portavocea au sesizat acest lucru, iar acum strigă și numesc această evidență. Atât. Într-un stat democrat acest lucru nu ar fi privit ca pe o surpriză, ci că pe ceva natural. Acest lucru este un mic miracol pentru că cei din Piață au învățat zilele acestea, alături de noi, să recunoască și să respecte puterea civică a femeilor.

E frumos să scăpăm de eterna supremație masculină și să înțelegem că a vorbi la feminin nu e decât un gest de onestitate și respect față de jumătate din populația acestei țări. E incredibil de frumos când observi această decență a protestatarilor din Piață față de cetățene. Este o realizare incredibilă, mulți poate nu îi văd măreția, dar eu o văd, o simt!

Știu atât de multe sondaje, statistici, povești despre femeile nereprezentate, tăcute, omise ale acestei țări și e atâta tristețe generată de incapabilitatea politicienilor acolo, încât atunci când îi aud pe Vlad (sunt mai mulți Vlazi) sau Claudiu la portavoce cum strigă “Cine este tristă, este securistă”, “Cinste lor, cinste lor, cinste ciupalacelor”, nu am cum să nu simt bucurie.

Mă bucură pentru că e pentru prima oară în istoria țării noastre când ne este recunoscută și nouă puterea. E ca și cum ți s-ar spune “ești femeie și contezi”. E ca și cum tot norul de umbră ce a acoperit vocea mamei mele și a celor din generația ei se risipește. Feminizarea unor sloganuri în Piață îmi dă ca femeie speranță. Sper că asta simt și celelalte.

Tu militezi pentru un rol mai activ al femeilor în spațiul public. Care crezi că sunt barierele și prejudecățile?

Sunt multe bariere. Consider însă că cea mai mare problemă a lipsei femeilor din spațiul public ține de o chestiune politică și anume reprezentarea: bărbații nu își doresc ca femeile să fie reprezentate politic printr-o lege, ci își doresc să promoveze ei câteva femei, cele care le sunt pe plac, care sunt docile sau le sunt rude. Acest lucru a dus la scăderea simpatiei față de ideea de a avea femei în politică.

Cu toții vedem doar femei în umbrele unor bărbați politicieni și bineînțeles, nu ai cum să ai încredere în cineva care apare întotdeauna într-o poziție inferioară. Mesajul subtil este acela ca oricât de capabilă ar fi o femeie, întotdeauna va avea nevoie de un bărbat prin preajmă, altfel i-ar scădea capacitățile. Ceea ce e greșit. Nici eu nu am acum simpatii cu femeile din clasa politică actuală, nu am cum să am. Însă asta nu mă determină să pun etichete și să spun că toate femeile care vor intra în politică vor fi că acestea.

Eu cred cu tărie că politică nu e imuabilă, că nu e un “ceva” lipită cu super-glue. Eu cred că ceea ce nu funcționează se poate schimbă, totul este perfectibil. Și da, având în vedere că suntem pe locul 112 în lume la reprezentarea politică a femeilor conform Gender Gap 2010 (situându-ne între țările musulmane), cu doar 6% femei în Consiliile Locale și 9% femei în Parlament avem o mare problemă, iar acest lucru trebuie categoric schimbat cu o formă politică echitabilă sensibilă la diferențele de gen.

Pentru că, în ce măsură un Parlament format din 91% bărbați poate să îmi reprezinte politic nevoile mele ca femeie ce trăiește în România? Ei nu nasc, ei nu cresc copii, nu ei sunt cei care sunt bătuți, hărțuiți, violați, discriminați, prin urmare ei au alte lucruri pe agendă politică.

Nu ei stau 15 ore în travaliu în maternități în condiții mizere, lipsite de personal și materiale, nu ei își bat capul că nu sunt creșe și grădinițe, nu ei educa copii pe un salariu de mizerie, nu ei sunt lipsiți de protecție, nu ei sunt cei care se tem să meargă noaptea pe stradă, nu ei sunt cei care au grijă să nu se urce în lifturi singuri alături de cineva străin, nu ei se duc să caute adăposturi când pumnii partenerului se înmulțesc, nu ei își iau salariu mai mic datorită genului. Nu ei. Ei nu cunosc aceste probleme, nici nu le-aș dori așa ceva.

Însă doresc să le spun că aceste chestiuni nu sunt frivole, nu sunt personale, ci sunt politice și țin de contractul ce îl au stabilit și cu noi, cetățenele ce votează și aduc bani la bugetul statului. Apoi, mai este un aspect, lipsă femeilor din politică duce la un mod conflictual de a negocia și face că acest domeniu să fie văzut că pe un teritoriu exclusiv masculin, un permanent război între X și Y, fiind lipsită de cooperare și competiție onestă. Acest lucru face ca multe femei să stea departe de politică, și repet,  nu este ceva normal. În definitiv ce ne dorim, noi, femeile  (și feministele)? Ne dorim ceva ce este de bun simț, și anume să fim supuse legilor și Constituției, nu bărbaților. Cerem atât de mult?

Recomandă-ne o carte sau mai multe în ton cu vremurile astea tulburi, cu temele discutate acolo și cu protestele. Ce ar trebui să citim acum?

M-am gândit instant la 1984 a lui Orwell, dar mai bine vă menționez ce citesc eu de când au început protestele. Dimineață la cafea re/citesc din “Aerobicicletele” lui Bogdan O. Popescu sau poeme scrise și trimise de Miruna Vlada, iar seara când ajung înfrigurată de la protest, cu un ceai cald în mână, citesc poveștirile scurte din “Eu et al.” ale lui Alex Tocilescu sau “Cinci minute pe zi” ale Laviniei Braniște.

Pentru că suntem atât de afectați de criză și de deciziile politice proaste luate de cei de la guvernare, eu recomand poezie și umor bun. La mine funcționează acest lucru pentru a-mi destinde mintea și pentru a mă pregăti pentru o nouă zi. Pentru că nu e ușor, nu e ușor să fii seară de seară acolo, în Piață.

Avem sesiune, avem job-uri, avem o viață, ratăm și evenimente culturale, dar încercăm și chiar reușim să mutăm de exemplu întâlnirile romantice în frigul din Piață, aducem voia-bună acolo, ne aducem și prietenii vechi și ne facem alții noi, discutăm vrute și nevrute și apoi ne încălzim cu ceai (mulțumim Dan și Tony!). Protestul m-a făcut puțin sentimentală, dar m-a umplut de optimism. Nici nu ai cum să fii altfel când dai de oameni frumoși.

De exemplu, pe 1 februarie, am celebrat acolo în Piață ziua de naștere a unei protestatare cu care ne-am împrietenit și care ne-a servit cu prăjituri făcute de ea. I-am cântat la mulți ani și a fost frumos. Chiar am senzația că poezia pare dintr-o data a coborâ în stradă alături de democrație.  (Acum observ că am enunțat numai autori români, o fi și acest lucru un efect al protestului, cine știe?)

Ce se întâmplă zilele acestea în Piața Universității ne privește pe toți. S-a spus că suntem “neaveniți”, “viermi”, “ciumpalaci”, “societate civilă de mâna a doua”, “ultrași”. Noi vă spunem că nu e așa. Tinerii ce scandează seară de seară la Universitate sunt frumoși, inteligenți, conștienți și reprezintă începutul unei societăți civile atât de necesare. Rubrica noastră “Neaveniții din Piața Universității”  își propune să vă arate portretele unor oameni care, cu zâmbetul pe buze, indignați și hotărâți, vin, în ciuda frigului și a prejudecăților, în Piață.