Apropo de viermi, pitici, “chiori”  şi vrăjitoare. De ce simţim mereu nevoia să materializăm răul? Prezenţa lui nu pare să fie niciodată „satisfăcătoare” la nivelul invizibil al ideilor. E ca şi cum dacă ne revoltăm împotriva unor lucruri invizibile, riscăm să fim consideraţi nebuni. Avem nevoie să asociem răul şi pericolul cu urâtul, scârbosul, diformul şi monstruosul.

Mi s-a părut interesantă ideea unui Bestiar al bizarului, aşa că am aruncat un ochi în cartea cu Monştri, publicată la Art. Întrebarea de bază, căreia promite să-i răspundă cartea lui Christopher Dell, este: „Ce spune despre noi, oamenii, existenţa monştrilor?” Din păcate, răspunsurile pe care le dă sunt cam puerile şi cam superficiale. De fapt, nu prea sunt răspunsuri.

„Monştrii corespund unui simţ al supranaturalului adânc înrădăcinat în fiinţa noastră.”, de exemplu… Ok.

Iar comentariile şi incursiunile în istoria artei sunt… copilăreşti, să zicem:

„Maestrul monstruosului a fost totuşi, fără umbră de îndoială, Hieronymus Bosch. Chiar şi astăzi, cu suprarealismul şi cu toate încercările la care ne-a supus arta modernă, imaginile sale rămân şocante.”

…… Ok!

Citind ce e mai sus m-am gândit că e poate un fel de enciclopedie pentru preadolescenţi, sau pur şi simplu genul de carte care mizează pe faptul că nimeni nu citeşte textul. Care pe alocuri reuşeşte să fie amuzant prin informaţii şi ton:

În 1467, episcopul spaniol Alfonso de Spina a calculat numărul total al demonilor şi a ajuns la concluzia că se ridică la 133 316 666; un veac mai târziu, demonologul olandez Johann Weyer a ajuns la cifra relativ conservatoare de 4 439 556, împărţită în 666 de legiuni, fiecare cuprinzând 6 666 de demoni. Oricum, erau clar numeroşi.

Ediţia e frumoasă, conţine 161 de ilustraţii, dintre care 136 color şi trece în revistă, cel puţin vizual, o mulţime de monştri, care mai de care. Titani, satane, golemi, inorogi, dragoni, sirene, dar şi unii mai puţin cunoscuţi precum Manananggal din Filipine, Kappa din Japonia etc.

Se încearcă clasificări şi comparaţii, în privinţa dragonilor, de exemplu – care, conform explicaţiei lui Dell, ar fi apărut din frica imemorială a oamenilor de şerpi. Dragonii orientali nu au aripi, de obicei, şi sunt asociaţi cu apa, cu norii şi furtuna, iar cei occidentali sunt înaripaţi, scuipă foc şi păzesc comori. După părerea mea e nevoie de o carte cât cea roşie a lui Jung de mare ca să inventariezi, ordonezi, clasifici, compari toţi monştrii care există pe lume, plus pe aia care îi inventează!

Şi-acum, serios vorbind, chiar e o temă foarte importantă. Se leagă de tendinţa noastră de a marginaliza şi, nu de puţine ori, de a lupta cu şi de a distruge tot ce e diferit, diform, tot ce iese din rând. E o temă care are nevoie de un tratament serios şi special, care să ne mai scoată puţin din povestea cu eroul blond, cu pielea albă şi eventual, cu cruciuliţa la gât, care învinge căpcăunul (uite, de-asta mi-a plăcut Shrek). Se mai leagă de multe ori de tendinţa bărbaţilor de a învesti cu calităţi înfricoşătoare femeile (vezi legenda Medusei sau reciteşte cu atenţie toată Odiseea…).

Concluzie: intenţia a fost interesantă, dar realizarea cam „inocentă”. Totuşi, mai jos am pus câteva dintre imaginile din carte care m-au intrigat şi m-au determinat să forez după informaţii.

Pagină din Clavis Inferni sive magia alba et nigra approbata Metratona, grimoar atribuit Sfântului Ciprian din Antiohia, datorită sau din cauza 🙂 faptului că se ştia despre el că ar fi fost un mare magician înainte de a se converti la creştinism.

Imagine care face parte din “Oglinda Uraniei”, o colecţie de 32 de ilustraţii ale constelaţiilor, publicate în Londra, în 1825. Oficial, numele ilustratorului era Sidney Hall, dar umbla vorba că artista ar fi fost de fapt o doamnă sau un preot :). Pentru că sunt inspirate bine din Atlasul ceresc al lui Alexander Jamieson, se crede că adevăratul motiv al anonimatului autorului este cel de a evita acuzele de plagiat.

Carta marina, alcătuită în secolul al şaisprezecelea de Olaus Magnus e una dintre cele mai vechi hărţi cunoscute ale ţinuturilor nordice europene.

Katsushika Hokusai - Fantoma lui Okiku

Legenda spune că Okiku era o servitoare care după ce a spart nişte farfurii preţioase coreene, a fost legată şi aruncată într-o fântână de stăpâna ei. Legenda a circulat în mai multe variante în Japonia, până în 1795 când şi-a găsit o formă finală – a fost anul în care Japonia a fost invadată de o specie de viermi care trăiau în fântâni părăsite şi care au fost numiţi “viermi Okiku”. Viermi, da?

 

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *